Principiul GIGO în politică

M-a întrebat zilele trecute un taximetrist ce-ar putea face ca să-și protejeze familia (și pe el însuși) de furtuna economică spre care ne-ndreptăm.

Cred că e o întrebare pe care ne-o adresăm cu toții.

Așteptăm ordonanța de urgență care ar urma să tempereze creșterea prețului carburanților – trebuia să fie adoptată marți, dar a fost amânată pentru că lipsea un aviz de la Consiliul Economic și Social – asta e o chestiune formală, până la urmă. Adevărul e că măsurile nemulțumesc pe toată lumea și, în esență, foarte probabil că nici nu vor rezolva mare lucru.

Adică comercianții nu acceptă intervenția statului în marjele de profit, pentru că asta ar putea provoca, prin ricoșeu, penurie – de ce să mai imporți țiței scump pentru rafinare și motorină și mai scumpă, din moment ce ajungi s-o faci în pierdere?

Ar mai urma să fie interzis exportul carburanților – asta e o măsură care cred că trebuie explicată mai bine, pentru că eu n-o înțeleg: ce rost are să interzici exportul de benzină, când România e exportator net (de 18 ori mai multă benzină exportată decât importată)?

În fine, unele surse susțin că PSD ar dori reducerea taxelor pe vânzarea carburanților – o măsură populist-populară care ar fi fost posibilă, eventual, dacă dnii Ciolacu și Ciucă n-ar fi spart bugetul anii trecuți, ca să avem acum un deficit de țară aflată în război, cu care nu mai poate fi amortizat niciun șoc. Să nu uităm de ce suntem aici.

În fine, problema fundamentală a acestui plan de temperare, cât de cât, a creșterii prețului la pompă este că pur și simplu nu poate anticipa nimeni, acum, cât de rău s-ar putea deteriora situația aprovizionării globale cu petrol – și nu numai – așa încât poți să te dai peste cap ca să obții o reducere de juma’ de leu la pompă și mâine două drone Shahed mai aruncă în aer o rafinărie saudită și cu asta prețul motorinei sare cu încă 5 lei.

Adevărul e că suntem – și nu doar noi, românii, ci lumea întreagă, în plină criză globală, una provocată de războiul haotic declanșat de SUA și Israel în cea mai sensibilă regiune a lumii când vine vorba de resurse petroliere. O criză mai severă decât Marea Criză a Petrolului din anii ‘70, după cum avertizează din ce în ce mai mulți analiști.

Am intrat în a 4-a săptămâna a acestui război care, după cum ne-a spus dl Trump, a fost deja câștigat încă de acum 4 săptămâni, și iranienii au apucat lumea întreagă de Strâmtoarea Hormuz și strâng vârtos, complet neimpresionați de pălăvrăgelile și statusurile scrise cu majuscule, la 2 noaptea, de cel mai iresponsabil și corupt președinte american din istoria Statelor Unite.

E o degradare înspăimântătoare a ceea ce se presupune că ar trebui să fie cea mai prestigioasă funcție politică și executivă din lumea liberă. O funcție ce presupune – sau asta credeam noi, sau mulți dintre noi – seriozitate, cumpănire, substanță, să înțelegi, măcar, ce greutate are fiecare gest pe care-l faci, fiecare decizie pe care o iei.

Dar iată că la Casa Albă este acest personaj burlesc, un bufon media care s-a înconjurat de sicofanți și care exercită puterea așa cum mânuiește maimuța briciul.

Au existat numeroase avertismente și analize militare de specialitate care au arătat că declanșarea unor operațiuni militare împotriva Iranului va duce la această situație – închiderea de facto a Strâmtorii Hormuz și provocarea unei crize globale. Au existat analize – sunt publice – care au avertizat că Iranul va răspunde militar împotriva altor țări din regiune. Uluitor, la mijlocul lunii februarie însuși guvernul iranian a avertizat, într-o declarație publică făcută la ONU, că interesele americane și ale aliaților Americii din regiune vor fi ținte militare legitime în cazul în care va fi atacat Iranul – dar toate analizele, toate avertismentele au fost ignorate.

Iar acum, dl Trump anunță încetări ale focului care nu există, după ultimatumuri neluate în seamă, și negocieri fără interlocutor, timp în care la bursa americană, în mod foarte ciudat, cineva speculează cu miliarde de dolari căderea sau creșterea acțiunilor în urma acestor declarații fără cap și fără coadă. Iar Iranul continuă să trimită drone și rachete balistice, care lovesc rafinării sau ucid și rănesc civili, asta chiar dacă, nu-i așa, americanii și israelienii i-au obliterat încă de acum vreo săptămâni, haha.

Noi ne concentrăm acum pe prețul benzinei și motorinei la pompă, dar zău că asta e cea mai mică problemă dintr-un morman în creștere de probleme din ce în ce mai mari și mai toxice pentru economia globală.

Cu industria gazului lichefiat din Qatar puternic afectată de atacurile iraniene, urmează, probabil, costuri mult mai mari pentru producția de îngrășăminte agricole, deci scumpirea alimentelor – care oricum se vor scumpi pentru că se scumpește transportul maritim, și că e motorina mai scumpă, și că se lungesc rutele. Fără gaz, toate industriile ce folosesc această resursă vor fi în dificultate – plastic, detergenți, fibre sintetice. Lanțurile de aprovizionare ce treceau prin Golf sunt, practic, întrerupte, iar asta poate însemna întârzieri sau blocaje pentru orice industrie – piese industriale, echipamente. Industria materialelor de construcții, care este de obicei energofagă, va avea de suferit – cimentul, oțelul vor costa mai mult. Sau, ca să vezi cum ricoșează criza prin lume – din cauza închiderii producției de gaz din Qatar, este masiv afectată producția de heliu – Qatarul este și unul dintre cei mai mari exportatori de heliu din lume, cu o cotă de 30% din piață – și, fără acest gaz inert, care poate fi răcit până la -269 de grade Celsius – adică 4 Kelvin, pentru cei care-și mai aduc aminte de orele de fizică – nu se pot produce cipuri pentru orice fel de sisteme computerizate – ah, da, și fără heliu, care răcește magneții supraconductori, nu funcționează aparatele de RMN, în spitale.

Practic, ne confruntăm, cum spuneam, cu începutul unei crize globale de o amplitudine pe care n-am trăit-o niciodată până acum, care se va simți în toate domeniile. De-asta, prețul la pompă este doar unul dintre simptome, poate cel mai suportabil, și tot de aceea a te aștepta ca guvernul României să rezolve problema este completamente nerealist – sau populist.

Revenind la taximetristul meu, care m-a întrebat ce e de făcut, ce să facem noi, oamenii obișnuiți, confruntați cu acest tsunami – sincer să fiu, n-am știut ce să-i răspund. N-am putut să-i dau atunci un sfat, nimic. Dar m-a frământat întrebarea asta, că și eu mă-ntreb ce pot face ca să mă protejez în marginea acestui viitor furtunos care se prăvălește peste noi.

Am găsit, totuși, două răspunsuri aici: mai întâi, să fim prudenți și atenți și mai disciplinați și mai muncitori, ca să ne protejăm sursele de venit, alea care sunt. Probabil că greul încă n-a venit, deci mai avem un pic de timp să ne pregătim cu o nouă atitudine față de muncă și consum. Dar și față de politică.

Pentru că – și de aici vine al doilea răspuns – e crucial să înțelegem, fiecare dintre noi și noi toți, împreună, lecția pe care ne-o predă acum America: anume, că există o responsabilitate a votului și o consecință a votului. Că și în alegeri, ca în multe alte sisteme, funcționează principiul GIGO: Gunoi Introduci, Gunoi Obții. Când votezi un fanfaron cu trecut dubios, care promite că e-n stare de orice decizie extremă, atunci înseamnă că accepți și consecințele a orice face acest politician. Dacă îți bagi picioarele în el de vot, dacă votezi “ca să se-aleagă praful”, așa cum am mai auzit pe câte unii că spun, ei bine, s-ar putea să-ți iasă, și chiar să se-aleagă praful, începând chiar cu viața ta, a familiei tale și a unor societăți întregi.

Să nu minimalizăm vreodată răul pe care-l poate face un politician dement, fără scrupule, ce ajunge la putere – avem multe exemple în istorie, și de fiecare dată omenirea spune – never again, niciodată din nou.

Se spune că omul deștept învață din greșelile altora, iar prostul nici din ale lui.

În România, mai avem doi ani până la următoarele alegeri. Mai e, deci, timp să învățăm din greșelile altora – mai ales că le trăim efectele. Cât de greu poate să fie?