Breaking news: americanii au importat lobby-ul acum câteva secole

Știrea că Administrația Prezidențială a încheiat un contract de consultanță cu o firmă americană de avocatură și lobby a provocat numeroase reacții – multe animate de sfânta indignare a ignoranței, altele de o foarte simplă și simplistă demagogie politicianistă. În această ultimă categorie, de pildă, se înscrie comentariul sforăitor al liderului AUR Petrișor Peiu, care a calificat România drept “stat bananier” pentru că a încheiat o asemenea înțelegere. Dl. Peiu are memoria scurtă și suferă de dublu standard cu balonare, pentru că nu mai departe de aprilie anul trecut o firmă de lobby din Statele Unie a confirmat că partidul său încheiase un contract de 1,5 milioane de dolari pentru a facilita liderilor AUR întâlniri cu politicieni americani. Potrivit logicii dlui Peiu, rezultă că AUR ar fi un partid bananier, nu?

Apropo, cum s-a aflat atunci de acest contract semnat de AUR, în ciuda dezmințirilor vehemente ale partidului? Pe calea firească și banală a respectării legii – în SUA, desigur – pentru că acea companie de lobby depusese contractul la Ministerul Justiției din SUA, așa cum cere legea americană. Iată aici o primă și foarte importantă diferență față de situația din România: la noi, așa cum știm, activitatea de lobby nu este reglementată legal. Asta nu înseamnă că ea nu există, doar că se face subteran, cu finanțări obscure, ceea ce o transformă în trafic de influență, pur și simplu. 

De altfel, toate cheltuielile din activitățile de lobby din SUA – sau, dacă e să extindem, donațiile și cheltuielile din politica americană în general – au un regim foarte strict. Sub sancțiuni legale foarte dure, totul trebuie raportat și toate sursele trebuie declarate, chiar dacă limitele donațiilor sunt mai laxe sau aproape inexistente în anumite tipuri de finanțare a campaniilor electorale (vorbesc de Super PAC-uri, adică super-comitete politice de acțiune, dar acesta e un alt subiect). 

Acest gen de verificare strictă și sancționare dură a abaterilor, de exemplu, nu se petrece în România, unde candidații pot alege să plătească amenzi dacă nu vor să declare cine le-a donat banii din campania electorală – sau chiar refuză să explice cum au reușit să nu cheltuiască nimic în campanii electorale care, în mod evident, au presupus finanțări consistente. Vorbesc despre Călin Georgescu, desigur, care a considerat că mai bine achită 200.000 de lei amendă – din ce venituri, e în continuare neclar – decât să ofere detalii Autorității Electorale Permanentă despre felul în care și-a susținut campania electorală. Pentru echilibru, să observăm că și președintele Nicușor Dan a refuzat cu îndârjire să precizeze identitatea unora dintre donatorii săi, preferând să meargă la judecată decât să dea aceste explicații. Și partidul AUR e în conflict cu AEP după ce Autoritatea Electorală a refuzat să deconteze peste 13 milioane de lei din donațiile făcute pe lângă lege de un om de afaceri. Vorba vicepreședintelui AEP, Cosmin Popp, „plata unei amenzi e mult mai avantajoasă decât să respecți legea”.

O să închei aici această lungă paranteză și o să revin la subiectul conversației noastre – contractul de lobby în relaţiile cu Guvernul şi Congresul american, încheiat de președinția României, cu următoarele obiective: creşterea capacităţii de apărare, atragerea de investiţii cu impact semnificativ, integrarea în structuri internaţionale importante, libera circulaţie a cetăţenilor. Pentru asta, România ar urma să plătească maximum 565K de dolari lunar, în funcție de servicii – adică, dacă nu furnizează ce trebuie, firma respectivă nu va primi suma respectivă.

Cei indignați de această inițiativă ar trebui să înțeleagă că activitatea de lobby este nu doar legală, foarte strict reglementată și foarte obișnuită în sistemul anglo-saxon, dar și de o foarte veche tradiție. De altfel, însăși denumirea – adică lobby – vine de la denumirea spațiului din marginea sălii principale de dezbateri a Camerei Comunelor, din Anglia începutului de secol XVII. Pentru că politicienii – parlamentarii, adică – puteau fi întâlniți în acest spațiu de trecere, lobby-ul a devenit locul natural și accesibil unde susținătorii unor cauze, petiționarii și publicul îi puteau intercepta pentru a pleda în favoarea sau împotriva unor legi. În anii 1800, această activitate și termenul de lobby-ing și lobbyiștii au ajuns și în Statele Unite.

Azi există numeroase companii de lobby în SUA, iar contractele de lobby pot ajunge la valori de zeci de milioane de dolari. De pildă, Camera Americană de Comerț plătește anual peste 70 de milioane de dolari pentru lobby, Asociația Națională a Agenților Imobiliari peste 50 de milioane, Asociația Americană a Companiilor Farmaceutice peste 50 de milioane și tot așa, alcătuind, în cele din urmă, o piață de peste 5 miliarde de dolari anual. 

Ce fac toate aceste business-uri? 

Activitatea lor este extraordinar de complexă dar, în esență, încearcă să promoveze interesele legitime ale clienților lor, fie că este vorba de ramuri economice, companii propriu-zise sau grupuri de cetățeni preocupați de legislația ce ar urma să le influențeze viețile. Pentru asta, organizează întâlniri cu factorii de decizie, informări, comunicări, generează analize, avertizează asupra unor posibile evoluții și tot așa. Din aceste companii fac parte foști parlamentari, juriști, foști diplomați – în general, persoane cu pregătire profesională impecabilă și/sau foarte bine conectate.

Există un capitol aparte în legislația americană în ceea ce privește activitatea de lobby făcută pentru guverne străine. Da, ați ghicit, și aceste contracte trebuie raportate cu toate detaliile și sunt urmărite cu foarte mare atenție și sub sancțiuni penale nu doar dure, ci și aplicate ferm – foarte diferit de cazul României, de pildă, unde diverse grupuri obscure de interese fac, aproape pe față, politica câte unui stat străin, încercând să blocheze, de pildă, legi care dezvoltă industria națională de apărare și, deși aceste acțiuni sunt evidente, statul, Justiția nu sunt în stare – sau nu vor – să aibă nicio reacție coerentă față de aceste amenințări.

Ce va obține firma Eversheds Sutherland, contractată de Cotroceni pe baza unui acord transpartinic, vom vedea. Aceasta este o companie de avocatură înainte de a fi de lobby, cu vreo 2300 de avocați și peste 4000 de angajați, cu birouri în zeci de țări (inclusiv la București, undeva pe Calea Victoriei), care are o reputație solidă în privința reglementării în energie, infrastructură, proiecte public-private sau relația dintre business și stat. Ca să fiu sincer, mi se pare că de banii ăștia, vreo 5-6 milioane de dolari pe an, prea mari speranțe nu e cazul să ne facem. Dar mai bine decât nimic.

Și, apropo de sumă, le-aș spune celor alertați de nivelul acestei cheltuieli că, da, opinia publică are dreptul să știe ce va obține România în schimbul banilor, dar și că ar fi poate la fel de important, dacă nu chiar mai important, să ne concentrăm pe cele 10 miliarde de euro din PNRR pe care România riscă să le piardă din cauza politicienilor iresponsabili care refuză să accepte orice reformă cât de cât semnificativă în funcționarea statului român.