Mai prosteşte-i o dată, Mitică, şi încă o dată, şi încă o dată

Mai întâi am ţinut cu Dinamo, pur şi simplu pentru că mâncase bătaie de la Steaua la primul meci pe care l-am trăit în tribune. Am compătimit învinşii şi mi-am bătut la cap părinţii să-mi ia şi mie un fular alb-roşu. M-am dus dup-aia la toate meciurile echipei mele, am răcnit cât mă ţineau bojocii, am scuipat galeriile adverse şi am sărit garduri încercând să scap de adversari, când erau mai mulţi.

Şi nu era decât baschet, pentru că n-aveam voie prea departe de casă şi numai Sala Floreasca se încadra în limite. Diaconescu, Vinereanu, Ţapu, he! alea vremuri.

După ce am crescut, am trecut la senioria microbismului – la fotbal. Dinamo erau cam nasoi, aveau un Bumbescu-Rupe-Oase care nu-mi plăcea şi care dup-aia s-a cărat la Steaua, slavă cerului. Augustin mi-a rămas în memorie cu un şut bombă din faţa porţii, de la marginea careului, cu care a reuşit să zboare fanionul de corner. Un fotbalist pentru care noţunea de precizie avea multe mistere. Ţălnar alerga mult şi degeaba. Orac şi mai rău.

M-am decis să ţin cu Sportul – nu de alta, dar mâncau mereu bătaie, n-aveau nici măcar două tribune pe stadion, trebuia să stai cu galeria adversă la grămadă, aşa, studenţeşte, ori la bal, ori la spital. Aveau câţiva jucători mişto, un Coraş crăcănat în care mai tresărea din când în când ceva ce semăna a geniu, un Gino Iorgulescu cât prăjina şi cam la fel de agil, un Mircea Sandu lucid, care ştia mereu ce are de făcut – şi viitoarea supernovă pe nume Hagi, pe care au luat-o dup-aia eternii duşmani, steliştii, că aveau şi bani şi pile la Nea Nicu.

Pasiunea s-a terminat prin acumulare de scârbă în câţiva ani după revoluţie. Cooperativa vindea şi cumpăra meciuri pe bandă rulantă. Te uitai siderat cum se făceau portarii că nu văd mingile rostogolite spre gol. Se-mpiedicau fundaşii de firul ierbii ca să treacă vreun atacant tras la sorţi să marcheze. Înjura lumea în tribune, huiduia şi fluiera – şi tot degeaba. Fotbalul nu mai era al nostru, era al patronilor, al unor tipi cu mutre patibulare, care făceau clasamentul cu mult înainte să se joace meciurile.

Într-o zi mi s-a luat, pur şi simplu. Nu m-am mai uitat, nu m-am mai dus pe stadion, n-am mai citit rubricile de sport, n-am mai căutat rezultate. Pur şi simplu fotbalul intern a dispărut din viaţa mea, a murit înecat de repulsia faţă de aşa o şmenuială generală, în văzul lumii. N-am regretat nici o clipă. Mai aud colegi, prieteni întrebând de-un scor, vorbind de-un clasament – habar n-am ce spun şi nici cât negru sub unghie nu mă interesează. Mai e Dinamo în Divizia A? Dar Sportul? Am văzut la ştiri că-l huiduie ultraşii pe Becali – carevasăzică, Steaua merge prost, nu?

Am dat miercuri, întâmplător, peste o declaraţie hăbăucă a unuia dintre ucigaşii fotbalului românesc, Mitică Dragomir. Tipu’ ăsta, care pe vremuri reprezenta direct Securitatea în fotbal, e şi acum mare şef peste fotbalul intern – şi asta şi explică halul în care e acesta. Tipu’ ăsta a rămas la fel de unsuros şi alunecos, un şperaclu ambulant, făcut să treacă, prin efracţie, prin orice fel de protecţie anti-mitocănie. E un hopa-mitică viu, nici o doză de dispreţ nu-l doboară, nici o ruşine nu-l preocupă, îşi autojustifică certitudinile prin propria lui existenţă, aşa cum se umflă şefeşte broscoiul în balta lui, orăcăind triumfător printre gunoaie plutitoare.

Dragomir (şi toată liota de căpuşe care au nenorocit fotbalul românesc) caută o ieşire şobolănească din fundătura în care s-au vârât singuri. Publicul nu mai vine demult la meciuri, şi iată că nici televiziunile nu mai cumpără jegul râcâit de pe stadioane de Mitică şi ai lui. Şi atunci, ce să inventezi, ce să faci, cum să-i mai fraiereşti o dată pe fraieri?

Păi cum, simplu! Un post tv al lui Mitică însuşi, sub masca Ligii, la care să plătească fraierii direct, pentru fiecare meci din mizeria asta de campionat. Iată-l pe geniul bălţii: „Nu poate să iasă rău cu această platformă TV pentru că este făcut un calcul economic. Un calcul micuţ să facem… Din cele cinci pachete nevândute avem de transmis 170 de meciuri. Din şase milioane de abonaţi din România, vindem şi noi la un milion cu un euro. Aşadar, 170 de meciuri înmulţit cu 1 milion… vine 170 de milioane. Şi asta numai la un euro meciul.”

O potemkiniadă marca LPF, imaginată de un Munchausen care înghite mirări pe-o parte şi scoate enormităţi pe cealaltă. Gaşca patronilor de fotbal, dată pe spate de simplitatea ideii – chiar aşa, nu e decât o chestie de adunare, ce-i aşa greu? Ba poate vând şi reluările, şi uite aşa se fac 340 de milioane. Şi de ce cu un euro, cu doi, dă-i dracu’ de sărăntoci, să plătească, ce mai sunt 680 de milioane azi?

Miliardul e colea.

Mitică şi Naşul şi toţi ceilalţi sunt doar una din faţetele eşecului românesc – acumulări de nulităţi cu tupeu, hotărâre şi iuţeală de mână, care trăiesc din abureli şi o permanentă păcăleală. Şi-au făcut lumea lor în care se bat pe burţi, în timp ce restul, oricine ar fi acest rest, are a-i finanţa, a-i sprijini, a-i susţine. Când nu mai sunt crezuţi, inventează, produc gogoşi, scot panglici pe guri, ca ideea asta cu sutele de milioane de euro care abia aşteaptă să fie luate de pe jos.

Nici clasa politică nu-i departe de modelul acesta de acţiune – o altă faţă a eşecului. Şi politicienii trăiesc într-o lume în care se auto-justifică prin propria lor existenţă – cerând restului, în ciuda absenţei oricărei performanţe, să-i finanţeze, să-i susţină, să-i sprijine.

Lumea nu vă mai crede. Nu vă mai credem.