Lucruri care ne lipsesc

Lucian Mândruţă cu un text amar, în Gândul, ascuns pe undeva prin acel site sufocat de reclame invazive, titluri ţipătoare şi subiecte colorate:

„Mi-e dor sa spun ce se intimpla. Nu ce cred eu ca se se intimpla. Nu ce cred eu ca ar fi bine sa stiti despre ce se intimpla. Nu ce cred unii si eu am senzatia ca e bine sa va spun. Nu ce cred altii si eu zic ca e mai bine sa nu aduc vorba.

Mi-e dor sa fiu iar jurnalist. […]

Mi-e dor de zilele in care adevarul se confunda cu dreptatea si amandoua puteau sa tina piept, sa zicem, unui scandal de budoar intre o femeie si fiica ei, jucatoare norocoase la bursa prostului gust. Mi-e dor de ziua in care moderatorul parea angajat la pompieri si nu la piromani, de ziua cind analistul aduna faptele si tragea concluziile si nu invers, de ziua cind stirile le facea norocul si soarta si nu agenda si lista de preturi. […]”

Citiţi continuarea aici – şi dup-aia să ne râdem oleacă, aşa, modern, 2-punct-0, de lamentările gazetarilor ăştia ăstora care nu-şi mai găsesc locul. Să fim dăştepţi şi să ne repetăm unii altora cum netul a înlocuit ziarele şi cum acum informaţia e la liber, nene, nu mai trebuie să dăm bani pe ea.

Doar că informaţia e din ce în ce mai rară iar ce-o înlocuieşte nu e nici măcar opinie, ci doar părere – părerea oricui despre orice, un brouhaha de impresii fără altă valoare decât a decibelului.

Vorba unui (alt) fugit din meseria asta: nu există ţară pentru ziarişti bătrâni.