Înot pe spate, figuri liber alese

Dacă zilele trecute mă felicitam că fac doi-trei cititori ai acestui blog să zâmbească, la începutul zilei, a venit acum timpul să mă bat pe spate a satisfacţie, până la învineţire: dimineaţă devreme am făcut să râdă-n hohote o vedetă şi o actresă, dar şi cine mai ştie câţi telespectatori (mă rog, de 2 puncte de rating pe all).

Am fost expus tele-publicului, verificând astfel, pe propria-mi piele, puterea televiziunii şi amplitudinea ridicolului: m-au filmat dansând (oroare!). Ce blog, ce ziar? Micul ecran e cel cu adevărat mare când e să te facă de râs. Amicul Capatos a sucombat live unui acces de ilaritate văzând un cadru, doar un cadru cu mine, sobrul, ursuzul, morocănosul şi încruntatul, pedalând cu membrele superioare în melasa unei melodii disco. S-a petrecut la cheful Gabrielei Vrânceau Firea (LMA doamnă încă o dată), unde am ajuns determinat să mă simţesc bine, chiar dacă nu enorm şi în nici un caz monstruos.

Mărturisesc că m-am văzut şi că oamenii au dreptate. Stilul este, într-adevăr, „înot pe spate”, aşa cum a propus Capi şi a confirmat Cristimika (ah, tocmai tu, inocento?), dar cu ceva îmbunătăţiri personale. Efectul este remarcabil, ca orice mişcări de înot făcute pe uscat. Mai detaliat: o legăneală indecisă din şolduri, mixată cu o tropăială măruntă, tot pe loc-pe loc-pe loc, burta înainte, fundul împins tot aşa, o fluturare ambiguă a coatelor, palmele în jos, ca o tentativă şarlatanească de vindecare bioenergetică a mochetei, ochii închişi, buzele lăţite într-un zâmbet tălâmb, lălăind oareşcari versuri fără sens: iată tabloul vivant al unui om în toată firea prostindu-se fără scăpare.

Cum mi-a spus o dată o domnişoară: „auzi, dansezi ca Mr. Bean”. Ce-i drept, n-am crezut, deşi am avut o bănuială că nu era doar din cauza ocheadelor pe care le schimbam cu buna ei prietenă, viitoare şi a mea.

De altfel, femeile, care descifrează universul bărbaţilor mai bine decât şi-l înţeleg ei înşişi, au trei tipuri de atitudini faţă de dansatori, fie ei amatori sau profesionişti.

Prima, şi cea mai des întâlnită, este cea condescentent-atentă cu orgoliul masculului, veşnic în pragul unei crize de auto-confirmare care ar putea declanşa o inhibiţie cronică, dificil de tratat. „Eşti fooaarte drăguţ când dansezi, puişor”. Puişorul – 90 de kile, burtă, păr în plin proces migraţionist – are el dubiile lui, desigur, dar dacă femeii îi place, ce mai contează? Ea zice că el e tare, rezultă că el este, normal, cel mai tare. Asta duce de obicei la o încredere de sine exagerată, deci la amplificarea mişcărilor de înot pe ringul de dans. Totuşi, slavă Cerului, natura compensează totul, aşa că un puişor energic pe ring nu durează prea mult – el se va refugia la bere/whisky/fripturi pentru recăpătarea răsuflării cât mai repede posibil.

A doua atitudine, rară dar cu atât mai preţioasă, este cea exact opusă. Adevărul pur şi dur, aruncat în faţa concentrată a masculului, semnalează cu delicateţea unui tren trecând peste un dovleac copt că totul s-a terminat deja: „auzi, dansezi ca Mr. Bean”, cu variaţiile „ca o cizmă, popa-prostu, handicapatu’ de la colţ” şi „Calache”. De cele mai multe ori, „Calache” crezuse până atunci că este „fooaarte drăguţ”, aşa că mutra victimei, într-o astfel de situaţie, face toţi banii. Eu unul, ca păţit, regret că n-am primit şi o oglindă în momentul respectiv, dar astfel răzbunarea fetei n-ar mai fi fost atât de dulce.

Şi, în fine, cea de-a treia atitudine, apărută odată cu emanciparea femeilor şi inventarea televiziunii, este exprimarea liberă a entuziasmului faţă de dansatorii profesionişti. Exclamaţia „Doooaaaamne, cum dansează băiatul ăsta…”, urmat de reverii, oftaturi şi gemete suspecte anunţă că în faţa doamnei/domnişoarei evoluează specia aceea improbabilă de biped pe care orice bărbat normal la cap o detestă. Ce lor li se pare fluid în mişcare, nouă ni se pare unsuros. Ce lor le apare ca senzual, nouă ni se relevă ca obscen. În fine, salturile, fluturările, piruetele, adică toate giumbuşlucurile care le fac pe ele să ţipe de plăcere cu ochi bulbucaţi, pe noi ne determină să ne apropiem sprâncenele şi să coborâm colţurile gurii, într-un mârâit nemulţumit şi, vai! inutil-posesiv.

Trei probleme într-una singură, aşadar, dar există o soluţie onorabilă, alta decât cea sănătoasă a fugii (pe care, admit, am aplicat-o în mod repetat). Înţelepciunea unora care au stăpânit lumea, la un moment dat, te învaţă că „if you can’t beat them, join them”.

Pe ring, salvarea constă în cuplu. Această mică şi eficientă şmecherie temperează mişcările de înecat, alunecările necontrolate, rotirile de poloboc şi expresiile deznădăjduite ale solitudinii masculine pe ring.

Deci ia-ţi partenera-n braţe şi comportă-te firesc. E simplu, trebuie să respecţi câteva condiţii minimale. Un duş înainte e semn de respect pentru cineva ce stă atât de aproape de umerii tăi. Să n-o calci pe picioare poate fi ceva mai greu, dar cine a folosit transportul în comun la orele amiezii are fereala asta deja în sânge. Nu încerca figuri văzute-n filme, s-ar putea să-nţepeneşti ca-n reclame (iar Finalgonul, bunicule, e doar un unguent, nu un miracol). Ţine-o aproape dar n-o sugruma. Mişcă-te uşor, fără ţopăituri. Fii tandru şi vei fi iertat.

Iar când te simţi în siguranţă, spune-i o prostioară la ureche, o vei face să chicotească. Orice s-ar zice, o femeie care râde, complice, în braţele unui bărbat, e o promisiune de nerefuzat.