17.12.1989. Speranţa

– Şşşşt! Ia!

Se întâmplă ceva. VEF-ul rusesc fluieră şi şuieră, recepţionând o voce ricoşată din ionosferă, tocmai din Munchen. În biroul tatei, lumina e stinsă şi fotoliile sunt ocupate. Mă aşez pe un scaun şi ascult. Sunt evenimente la Timişoara, zice Europa Liberă. O manifestaţie de protest. Un pastor ungur, Tokes. O evacuare eşuată. O demonstraţie spontană. Brusc, sunt posac şi descurajat. Ce-o să reuşească oamenii ăia din Timişoara?

N-au făcut nimic braşovenii, cu doi ani în urmă, şi acolo era vorba de muncitori, nu de enoriaşi. Clasa conducătoare, proletarii dictatori n-au putut dicta nimic altceva decât mărturisiri la Securitate. Au înfundat puşcăriile, au fost trimişi înapoi, în fundul Moldovei. Ce-o să facă o mână de oameni în Timişoara? Şi, mai ales, cu un ungur? Un preot? Un popă reformat? O evacuare? Cine-o să creadă? Cine-o să-l sprijine? Ungurii vor să ne ia Transilvania, cum să te dai cu ei? Bine, toată lumea vrea să ne ia câte ceva, ruşii Moldova, bulgarii Dobrogea, Ceauşescu minţile. Ce-i de făcut?

– Se rupe. Ascultă ce-ţi zic, băiete, nu mai poate să ţină, de data asta se rupe, a ajuns şi la noi – zice tata, într-un târziu.

Îl văd, în penumbră, adâncit în fotoliul său. Coamă albă, leonină, pieptănată pe spate, ochi închişi, ochelari lucind stins, mâinile împreunate sub bărbie. Îşi muşcă buzele, atent la radio, învârtind în cap rotiţele deducţiilor. Pe ce se bazează? Ce ştie? Cum poate fi aşa sigur?

– Cred că doar speri, tată, n-o să se întâmple nimic nici de data asta.
– Vezi pe unde umbli zilele astea, vezi ce spui şi cu cine vorbeşti. Fii atent, să nu intri în vreun bucluc. Vezi ce faci.

M-a auzit, dar vorbeşte ca şi cum, de data aceasta, n-ar mai avea timp pentru toate prostiile mele. Vorbeşte fără să se uite la mine, dar cu certitudinea că-l aud şi pricep. Vorbeşte încet, chiar dacă telefonul e în camera cealaltă, exclus din locul de întâlnire al familiei. În ultimul timp, „specialistul” de la Telefoane a venit să facă revizia mai des ca de obicei.

E duminică seară. Rămânem să ascultăm Europa Liberă. La Timişoara, câţiva nebuni încearcă ceva.

N-au nici o şansă, dar ţin cu ei. Blestemul meu: întotdeauna am ţinut cu înfrânţii.