20.12.1989. Teroarea

Nu-i mai arde nimănui de glume. E a cincea zi, cine ar fi crezut? Europa Liberă transmite ştiri uluitoare din Timişoara: şefii trimişi din Bucureşti, de la CC, n-au reuşit să mai intimideze pe nimeni, armata a fraternizat cu manifestanţii, e grevă generală, peste 100 de mii de oameni au ocupat Piaţa Operei şi împrejurimile. Şi restul ţării? Timişoara e singura stâncă în mocirla asta de republică socialistă. Nimeni nu face nimic, în rest, lumea înjură pe la colţuri, se aud blesteme şi se simte ura, dar nici un gest real. Frica e încă mai puternică.

S-a întors Nea Nicu din Iran. Spre seară ne strângem la televizor: eu şi tata pe fotolii, mama pe patul din spate. E frig în casă, la fel ca în oricare altă iarnă. Înfofoliţi în pulovere, cu ciorapi de lână, model „bunica”, privim şi ascultm în tăcere un discurs de neînchipuit cu numai o săptămână înainte. Ceauşescu, flancat de lideri ai PCR, ameninţă timişorenii. „…cercuri revizioniste, revanşarde… vor să distrugă independenţa… să întoarcă România sub dominaţia străină… elemente huliganice… bande teroriste… să dăm o ripostă hotărâtă…”. În spatele său, Elena aruncă fulgere din priviri. Îmi e brusc extrem de teamă de răzbunarea acestui cuplu de nebuni – şi n-am nici o îndoială că „vor face totul” pentru a şi-o pune în practică. O să-i împuşte pe toţi, o să fie o baie de sânge.

Se anunţă un mare miting pentru a doua zi, în Bucureşti. Mă cuprinde o senzaţie de sfârşeală. O să umple Piaţa Palatului cu 200 de mii de înspăimântaţi, sub privirile scrutătoare ale securiştilor din întreprinderi, şi o să le arate ei tuturor cine sunt stăpânii. O să fie o transmisiune tv de 3 ore, cu urale, cu „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România”, cu „Epoca de Aur”, cu „în aceste momente grave, strâns uniţi în jurul conducătorului”. O să fie încă o umilinţă de înghiţit, cea mai mare dintre toate. O să fie sfârşitul.

Stăm la telefon, Dan cu mine şi cu R. Ne sunăm în triunghi, încercăm să ne dăm seama ce să facem, mai plecăm la Sinaia sau nu? Mâine dimineaţă avem tren, ne aşteaptă biletele şi vacanţa. O să fie o mizerie de vacanţă, dar vrem să stăm în oraşul ăsta – şi, eventual, să participăm la miting? Dan şi cu mine suntem în concediu, dar ne e teamă ca nu care cumva să ne cheme „de la sindicat” la marea adunare a scârbei de a doua zi.

Ne învârtim în cerc, ore-n şir, fără să ajungem la nici o concluzie. Părinţii fetei ar ţine-o acasă, lângă ei. Ai mei şi ai lui Dan ne îndeamnă să plecăm, fără să spună de ce.

Decidem să amânăm orice decizie. Ne vom întâlni toţi trei direct în Gara de Nord, pe 21 dimineaţă, la Informaţii, şi vom vedea atunci ce e de făcut, vom discuta, poate se mai întâmplă ceva peste noapte.

Poate moare dracului nebunul ăla, cu nevastă cu tot. Nu poţi şti niciodată.