23.12.1989. Bizareria

– Legitimaţia şi buletinul.

Inginerul ăsta bucălat lucrează în acelaşi atelier cu mine. Cu doar o săptămână în urmă, am împrumutat un multitester de la el, în pauza de masă. L-am întrerupt taman când îşi punea tocana la borcan în etuvă, să se încălzească alături de sursele lăsate la verificat. Ne ştim de 3 ani, ne tot intersectăm prin atelier, la bufet, la budă. Acum îmi cere legitimaţia şi buletinul ca să intru în fabrică. Îmi vine să-l iau la mişto, dar are o faţă impenetrabilă, o privire fixă, de peşte fiert şi nu pare în dispoziţe de glume. Poartă un veston de gărzi patriotice peste canadiană, mândru nevoie mare, în ciuda disconfortului uşor de ghicit: haina paramilitară îl strânge al naibii, la subţioară face cute-cute, gata să plesnească. Cel mai rău e că, peste burtă, are un AKM. Mă gândesc că e atât de bleg încât şi-a petrecut diagonala peste spate fără s-o slăbească mai întâi, iar acum ţeava îi stă îndreptată spre bărbie. Are aşa o guşă că nici nu poate privi în jos. Dacă se-mpiedică şi cade prin curte, o să-şi zboare fălcile alea în rafale scurte.

Clasa muncitoare n-are chef de glume în dimineaţa asta, iar seriozitatea Revoluţiei e anunţată încă de la intrare. Pe jos a fost trântit tabloul 3 pe 5 al lui Nea Nicu, cărat taman din holul principal al clădirii TESA. Până alaltăieri, conducătorul suprem urmărea de pe perete orice mişcare, cu privirea aceea înşelător-binevoitoare ce ţi se-nfigea în ceafă. Uite că acum trebuie să-i calci pe faţă ca să treci mai departe. Judecând după mulţimea de tălpi, s-ar zice că a fost chiar şi coadă. Mi se pare cam ipocrită toată povestea şi evit tabloul, treabă care nu place pazei. Aşa intru eu în bucluc pentru că nu fac gesturile simple pe care le face toată lumea. De ce n-oi fi stat acasă? A trebuit să bat atâta drum ca să dau de grasul ăsta?

Dimineaţă, ne-am urcat într-un tren plin. Culmea, m-a bătut gândul să luăm bilete, dar o privire plină de milă a lui Bucurie m-a făcut să tac. Normal, revoluţionarii din toată ţara se adună la Bucureşti, să ajute revoluţionarii greu încercaţi ai Capitalei, aşa cum le-au cerut la televizor primii conducători revoluţionari ai României, din Studioul 4 al TVRL, cine dracu’ să mai stea după bilete de tren la aşa urgenţă? Am fluturat steaguri, am strigat prin gări „veniţi cu noi!” şi „nu vă fie frică/Ceauşescu pică”, am cam îngheţat, cu toate geamurile deschise, am făcut cunoştinţă cu tot soiul de tipi răguşiţi. În Bucureşti, am trecut de filtre arătând carnetele de student, până când mi l-am uitat pe-al meu în mâinile unei astfel de santinele civile. Au garantat apoi pentru mine Bucurie şi R. Pe străzi, oameni mulţi, drapele găurite, câte o vitrină spartă. Oriunde se vede un militar, mulţimea aplaudă şi ovaţionează. E plin de TAB-uri şi de camioane ale armatei, intersecţiile sunt păzite fie de trupe, fie de civili înarmaţi, aceştia din urmă fiind hiper-activi – şi, de aceea, periculoşi.

Tatăl lui R. vine să ne ia cu ARO-ul de undeva. E realmente o situaţie excepţională, mi se permite chiar un duş cu părinţii fetei acasă, îmi vine cheful să întind coarda, dar R. scapă şi se refugiază chicotind în bucătărie, cu maică-sa. Dau telefoane – la facultate e plin de studenţi, n-are rost. La Televiziune şi la CC e aglomeraţie mare, de asemenea, un prieten îmi spune că s-a dus până acolo degeaba, nu l-au mai lăsat să intre. Vorbesc cu Ovidiu şi ne hotărâm să mergem la fabrică, să respingem împreună tentativele de sabotaj pe care le pun la cale teroriştii.

Vorbesc şi cu ai mei. S-au mai liniştit, în zori, când centralista de la Montana reuşise în sfârşit o legătură, mimau admirabil calmul, în timp ce un TAB trăgea cu mitraliera grea de la colţul străzii. Maică-mea aproape că mi-a provocat o criză de nervi când mi-a spus că nu e nici un pericol să intre gloanţele pe geam, că doar a lăsat storurile, cum să treacă? Au refuzat să plece de acasă şi n-au vrut nici să coboare în pivniţă, ar fi fost sub demnitatea lor.

Până la fabrică am mai dat peste vreo două filtre, am fost percheziţionat, iar la unul dintre ele un tip mi-a pus atâtea întrebări despre destinaţie, direcţie şi scop încât m-am gândit că ar fi fost o idee bună să scap de bocancii mei negri cu carâmb înalt şi să nu mai port fesuri kaki.

Am mers vreo 5 kilometri ca să ajung la fabrica păzită de colegul cu tocana, printr-un oraş bântuit de civili nervoşi ce flutură pistoale mitralieră, şi ăsta îmi cere actele, ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară în viaţa lui. N-am încotro, îi întind legitimaţia şi buletinul, le verifică pe îndelete. Ce surpriză, documentele zic despre mine că sunt chiar eu. Mi le returnează şi-şi permite un zâmbet:

– Ştii, pe legitimaţiile teroriştilor care lucrau aici, în secret, sunt nişte semne, după asta ne uităm.
– Pe bune? Ce semne?

Asta îl pune în încurcătură, dar ne înţelegem până la urmă – în fond, amândoi suntem fericiţi să constatăm că nici unul dintre noi nu e terorist şi că suntem, împreună, cu Revoluţia. Primesc o brasardă şi mă lasă înăuntru. Răsuflu uşurat, a fost un drum lung, dar acum sunt ca acasă. Îmi revăd prietenii, povestim, facem ceaiuri şi cafele, intrăm în ture de pază, patrulăm.

Puţin după miezul nopţii, am fost la o tresărire distanţă să ciuruiesc un „terorist”.