25.12.1989. Crima

Nu mai e nimeni în hala de montaj. Toate posturile au fost părăsite, saltelele s-au răcit, păturile au fost aruncate ghem, borcanele cu mâncare au rămas deschise, cănile de cafea şi de ceai au fost abandonate pe mese. A fost o goană generală, o evacuare frenetică. S-a declanşat puţin după căderea căderea întunericului, când oamenii au luat-o brusc la fugă înspre biroul directorului, de la etajul întâi. Au alergat cu toţii pe culoare, au sărit câte două trepte, au cotit la dreapta şi la stânga, derapând pe linoleum, au dat buzna în anticameră, apoi în încăperea şefului cel mare, răsucind covorul, căutând locuri bune în faţa televizorului color aşezat pe pervaz.

Tocmai s-a anunţat că se vor difuza procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu.

Durează ore în şir, cineva încearcă să explice, la televizor, că sunt nişte probleme cu banda, copia, caseta, montajul, e dificil, se taie ceva, să nu se vadă acuzatorii, judecătorii, martorii, toată operaţiunea consumă timp, dar să avem răbdare, va fi difuzată, poporul va putea vedea aplicarea sentinţei, justiţia poporului în acţiune, lovind dur şi drept, pedeapsa binemeritată, sfârşitul dictatorilor, viitorul. Viitorul începe în noaptea asta.

În birou e vacarm, se fumează mult, se vorbeşte tare, ca înaintea unui mare meci, se fac glume, oamenii îşi descarcă tensiunea râzând zgomotos, strigând, e un du-te vino, câte unul mai fraier e trimis să aducă de jos o cafea, un pachet nou de ţigări, se deschide geamul, se trânteşte uşa, se închide geamul că se face curent, ne sufocăm în fum, se deschide uşa şi se face frig, se sting ţigările pentru cinci minute apoi o luăm de la capăt, nu mai are nimeni răbdare, se insinuează din nou îndoiala, nimeni nu pricepe de ce nu vedem odată ce ne-au promis, se coace o minciună, ceva nu e în regulă, de fapt au fugit şi acum inventează ceva, dacă au caseta de ce n-au difuzat-o până acum?

Şi, când nimeni nu mai crede, începe.

Primele 5 minute e linişte, toată lumea încearcă să absoarbă şocul. Nicolae şi Elena Ceauşescu, aşa cum nu i-am văzut niciodată, înghesuiţi într-un colţ, blocaţi de un pupitru furniruit cu picioare de metal. El, ciufulit, bătrân, confuz. Ea, sfidătoare, pusă pe harţă, dispreţuitoare. Sunt demni de milă, dar poporul a mirosit sângele şi e neîndurător. În scurt timp, în biroul supra-aglomerat încep murmurele, oamenii îngână acuzaţii, se aud înjurături. Lumea se ceartă cu televizorul, strigă încurajări sau huiduie, aruncă întrebări inutile şi ilogice, apoi se şâşâie insistent, se strigă „taceţi, mă, să auzim”, oamenii se potolesc pentru o clipă, o iau de la început. E spectacolul unor morţi anunţate, răzbunarea a 25 de ani de chin, umilinţă şi ură, filmată şi transmisă la televiziune, o premieră în domeniul vast al execuţiilor de tirani din istoria omenirii.

Rafalele vin brusc, printr-o tăietură de montaj de neînţeles. E fum pe ecran, camera se mişcă ezitant, se apropie, descoperind două corpuri, căzute în poziţii nefireşti, din care se scurge un lichid negru. Lentila caută prim-planuri, ochii celor doi morţi au rămas deschişi, hainele sunt răsucite de violenţa gloanţelor şi de cădere.

Climaxul ucigaş al unei Revoluţii haotice, plină de certitudini.

Poporul a obţinut ce-a dorit: umilinţă pentru umilinţe, moarte pentru morţi.

Dar oamenii tac. Ies din încăpere în linişte şi se răspândesc, fără a se privi. A început viitorul.