Despre lene (II)

Orice s-ar putea spune despre bodega asta, numai că patronul ar fi avut vreo preocupare pentru design nu. E o gheretă de tablă, cu geamuri prinse în cornier şi gratii recuperate de la groapa de gunoi. În urmă cu un deceniu, a fost şi vopsită, probabil în gri, dar, după atâta meteorologie de Bărăgan, jegul şi rugina accentuează incertitudinea. Dinăuntru răzbate distorsul unui casetofon torturat de răgetele vreunui dizeuz local.

Monstruozitatea are şi o „terasă”, a cărei graniţă e stabilită, înspre stradă, de un gard înalt din panouri de şantier. Unul din panouri, împins cu două mâini, pivotează cu scrâşnete ascuţite pe un soi de balamale din sârmă de 15. Înăuntru, o Curte a Miracolelor, redusă la 20 mp de beton umed, în marginea „oraşului ” Buftea, în nord-vestul Capitalei.

Sunt în aşteptarea unui amic care-şi construieşte o casă pe malul lacului. Ne-am dat întâlnire „la podeţ”, am ajuns prea devreme şi am rămas fără ţigări. Oare găsesc la bodega de tablă?

Este vară, amiază şi leşinător de cald, o etuvă care a sufocă tot ce mişcă în acest oraş. În curtea dughenei, însă, e activitate. Un anume fel de activitate. Cu vânzătoarea sunt 5 persoane. 4 drojdieri ce-şi trag spirtoase-n tâmplă, cu vânzătoarea 5.

Doi dintre ei se sprijină unul de celălalt, proptiţi în frunţi, cu picioarele răşchirate. Au rezolvat dilema înclinării faţă-spate, dar presimt că vor avea mari probleme cu tangajul lateral. Încearcă să se convingă reciproc de truismele vieţii, cu insistenţa incoerentă a beţivului aflat în pragul comei alcoolice. Fiecare gest e o provocare pentru stabilitatea lumii înconjurătoare, fiecare jumătate de frază e întreruptă de eforturile încete pentru a opri curtea să se-nvârtă.

Un al treilea suferă în singurătate, proptit şi el de singurul lucru solid la care a mai putut ajunge: gardul de tablă. E încă pe jumătate în picioare, dar nu va mai ţine mult. Un fir lung, interminabil de salivă îi uneşte acum bărbia de genunchi. Dacă are ochii deschişi, sigur vede ce nu mai vede nimeni.

Al patrulea drojdier de-abia a venit, a intrat înaintea mea şi stă la tejghea. A cerut „un coniac”. Coniacul vine dintr-un bidon de plastic de 5 litri cu mâner. Cu o eternitate în urmă, era doar un PET de apă plată. Băutura are o culoare ce-mi aminteşte de motorina antifurt, colorată artificial, folosită odinioară în agricultură. Vânzătoarea toarnă lichidul într-un pahar de 250 ml, cam cum folosesc eu acasă ca să beau limonadă anti-gripă. Îl umple ochi, expert, fără să scape nici o picătură. Drojdierul nr. 4 plăteşte fix, îl apucă şi se mută doi metri mai în spate, lângă cuplul de trotilaţi. Orice conversaţie ar urma să aibă, bănuiesc că n-am mari şanse s-o pricep.

Încerc să captez privirea vânzătoarei, dar alunecă precum un şarpe îmbăiat în Johnson’s Baby Oil. Din deschizătura gheretei răsuflă miasma locului – alcool trezit, tutun rece şi ţipătul subţiorilor după o baie cu clăbuc.

– Daţi-mi şi mie un Marlboro, vă rog.
– Un marrmmbloro? Dă care?
– Roşu.

Femeia se întoarce cu dificultate şi dispare brusc. Mă gândesc că a căzut şi şi-a tăiat gâtul în vreo sârmă. Mă întreb cât va trece până va băga cineva de seamă. Mă îndoiesc că mirosul de putrefacţie va alerta pe cineva, în curtea asta, mai devreme de două săptămâni.

Vânzătoarea reapare, la fel de bizar.

– Rhhhrhoşu mmnn-avemmh.
– Atunci lights aveţi?
– Cum?
– D-ăla galben, nu roşu, galben aveţi?

Are, numai că are un cartuş întreg, încuiat în ţiplă precum mormintele faraonilor. Imposibil de deschis într-o viaţă de om. Femeia se chinuie, învârte cartuşul, încearcă să-l apuce mai bine şi, natural, îl scapă, îl ridică şi se-nverşunează asupra lui. Când scoate un cuţitoi de juma de metru lungime îmi dau seama că e ultima mea şansă s-o salvez.

– Îl iau pe tot, nu-l mai desfaceţi. Îl iau pe tot, zic din nou, convins că, oricum, nu percepe ce-i spun. Daţi-mi-l pe tot, ridic glasul înspre ea, întinzând mâna. Cât face?

Asta a fost o nouă greşeală. Universul cunoscut se contractă brusc, înspăimântător. Un calcul matematic în această dugheană de tablă este lucrarea diavolului, neîndoielnic, un truc de magie neagră.

– Cât faşşşe? Păi… cât faşşşe… Mrgrlmmmbb… Câte e mpaghetu’…
– E 350 de mii. 35 de mii pachetul, ori 10 pachete, 350 de mii. Ia de-aici, îi zic, deja într-atât de exasperat încât trec la pertu. Ia 500 de mii, ai rest?

Encefalograma unei şaibe n-ar arăta mai plat ca privirea vânzătoarei.

– Păstrează restul.

Afară, amicul a ajuns, în sfârşit. E mândru de casa lui, încă în lucru, ce-i drept. Moloz peste tot, cărămizi sparte ici-colo, beton întârit, harababura obişnuită pe un şantier, ce mai, dar proiectul respiră deja, în chinurile construcţiei.

– Cât mai durează? îl întreb.
– Bătrâne, trebuia să termin din primăvară, dar nu găsesc muncitori. Dai cu tunul şi nu găseşti.
– Calificaţi?
– De nici un fel. Uite, măcar să-mi ia resturile astea şi să le ducă la groapă, ştii?
– În sat ai încercat?

Râde amar.

– N-ai văzut unde-i satul? Nu de-acolo ai ieşit? Toţi se fac muci la cârciumă! Dacă vrei să le dai un ban să-ţi facă o treabă, aproape te-njură. Vai de mama lor.

În spatele vilelor din Buftea, proprietatea managerilor de la Bucureşti, chiorăie maţele de foame, dar nu le-aude nimeni. Dizeuzul de la cârciumă are voce puternică.