Conducerea de la Washington Post a anunţat la sfârşitul săptămânii trecute iniţierea unei reforme profunde a redacţiei centrale a cotidianului. O reformă care priveşte nu atât organigrama propriu-zisă a ziarului, cât modul de lucru al echipei.
Şefii ziarului cer redacţiei să preia din dinamismul vremurilor. Ei propun schimbarea filozofiei de lucru model „linie de asamblare”, tipic secolului XX, într-o structură mai apropiată de ideea unei „reţele” de tip web 2.0.
În mod tradiţional, informaţia oferită de un ziar ajunge la cititori după un drum lung, care începe cu un reporter care scrie o primă variantă, variantă care este apoi redactată/editată/avizată de un pluton de „controlori”, care apoi intră în DTP unde este paginată, care apoi ajunge la rotative, de unde este încărcată în camioane şi trenuri sub forma unor pagini tipărite, acestea fiind, în sfârşit, vândute trecătorilor (iar descrierea aceasta e doar un rezumat).
În era on-line, e ca şi cum te-ai scărpina în creştet cu genunchiul.
„Un articol trece acum prin prea multe mâini înainte de a fi publicat”, au descoperit şefii de la Washington Post. Un audit intern a relevat că, în unele situaţii, până la 12 editori pot fi solicitaţi pentru vizarea unui text înainte de publicare, deşi media este de 6. Numărul mare de vize necesare a fost întotdeauna perceput ca „o plasă de siguranţă”, un filtru care ar putea opri eventuale erori de natură să afecteze respectabilitatea ziarului. Pe de altă parte, deşi nu se vorbeşte despre o funie ca aceasta în redacţii, editorii sunt necesari şi pentru că… nu toţi reporterii ştiu să scrie.
Dar această „plasă de siguranţă” a devenit un lux, iar şefii Washington Post sunt hotărâţi să renunţe la ea. Sau n-au încotro. Costă prea mult şi, în plus, „materialele publicate direct on-line de reporterii noştri arată că se poate obţine calitate şi fără atâtea vize”.
Va dispărea şi ritmul de lucru „în crescendo”, şi el tradiţional în presa scrisă. Peste tot în lume, ziariştii adună informaţii şi le redactează de-a lungul zilei, apoi predau materialele la un termen limită undeva în cursul serii, pentru ca ziarul să poată fi trimis în timp util la tipografie. „Deadline-ul este acum, articolele vor merge la publicare atunci când vor fi gata”, spune editorul executiv al Washington post – iar publicarea, aţi ghicit, se va face pe net. De ce aşa? Pentru că, pur şi simplu, „este nevoie de integrarea ediţiilor de print cu cele web”. Sau, în traducere: ediţia on-line a devenit, de fapt, mai citită decât cea tipărită – iar on-line în media înseamnă instantaneu.
Şi încă ceva: „reporterii care nu ştiu să scrie sunt o specie pe cale de dispariţie”, spune redactorul şef de la WP, Phill Bennett. Fără redactori/editori care să-i salveze de agramatisme, clişee şi erori de documentare, aceşti pseudo-reporteri care vor publica direct ce scriu, cum scriu, vor fi ucişi (virtual) de chiar cititorii lor.
Vremuri grele pentru unii, vremuri interesante pentru toţi. Curând, şi în România.
14 comentarii Adaugă comentariu
foarte bine. abia astept!
Pai reporteri sintem toti intr-un fel sau altul…. succesul consta in talentul de a scrie si de a sti sa transmitem cit mai bine informatia…
pushthebutton: aud un chicotit sumbru, cumva?
alk: să vezi cum e când de textele pe care le publici depinde salariul tău… Mamă-mamă, ce urmează…
cum ar fi aratat scandalul watergate in editia on-line? crezi, Vlad, ca informatiile adunate de cei doi reporteri ar fi aparut in editia on-line imediat? ar mai fi demisionat nixon in 1974 sau ar fi fost obligat sa renunte la candidatura pentru un al doilea mandat? sau ar fi castigat si al doilea mandat si si-ar fi dus la bun sfarsit mandatul?
pe de alta parte, la noi presa se insipira din bloguri, suntem departe de washington post…
Drepate şi frăţie, am spus şi o repet.Cred că urmează bine pentru presă.Şi pentru pădurile planetei:+).Poate mai puţin bine pentru unii dintre presari dar ce să zic, poate plata „la click” e mai cinstită. Şi poate în felul acesta vor dispărea diverse caractere ţinute în braţe de unchi, mătuşi, naşi şi alte neamuri în ciuda valorii ce tinde spre zero absolut.
abia astept „reporterii care nu ştiu să scrie sunt o specie pe cale de dispariţie”, pentru ca’s multi. de fapt, atat multi cat si prosti. da’ io nu cred ca sfarsitul lor e asa de aproape..
da’ cu PRii care nu stiu sa scrie nu vrea nimeni sa dea de pamant? pliiiiiz!
da’ de ce comentariile tale sunt albastre?! vreau si io!
asta e usor, ilinco. trebuie doar ca reporterii aia sa-si deschida mailurile
Emil, nu cred că s-ar fi schimbat ceva. Caracteristică în cazul Watergate n-a fost viteza informaţiilor, ci mai degrabă profunzimea lor (deşi Woodward şi Bernstein sufereau şi ei, ca orice ziaristi veritabili, când le-o lua înainte concurenţa). Pe de altă parte, un astfel de subiect n-ar fi lăsat pe mâna unui reporter de capul său nici acum, fie el în on-line sau în print. Ar primi sprijin din partea redacţiei şi editorilor, aşa cum au primit şi cei doi la vremea lor. Şi, last but not least: presa se cam împăunează cu Watergate, dar fără FBI şi fără Senatul american Nixon n-ar fi demisionat niciodată.
Hadean, cred că pădurile patriei nu mai sunt puse demult în pericol de tipărituri ci, mai degrabă, de un soi de prădători forestieri cu danturi perfecte pentru mestecat afaceri cu cherestea.
Ilinca, nici linotipiştii şi calandriştii nu credeau, în 1990, că se poate tipări un ziar altfel decât pe plumb şi zinc (şi d-aia nu munceau decât cu şpagă şi şpriţ).
Cât despre comentariile mele cu bleu, privilegiul proprietarului 🙂 Te pot învăţa să faci la fel şi la tine, dacă vrei.
Da, sunt de acord ca fara Deep Throat nu s-ar fi ajuns la plecarea lui Nixon. Dar… Hai sa revenim pe plaiuri mioritice… mai tii minte ce ti-am spus despre o anumita POZA facuta in ACEA zi si care nu a aparut UNDE ar fi fost normal sa apara decat dupa 2 zile si numai dupa ce competentii au analizat posibilul impact al imaginii asupra intereselor patronatului… La noi totul se filtreaza prin plasa intereselor, foarte multi reporteri nu vor publica direct de pe laptop, in editia on-line a ziarului, de la Cotroceni, sa zicem… Hai, noapte buna!
sprâncenatu: (nice seeing you!) care „asta” e usor?
de bun simt actiunea WP, ca proiect. dar mai e mult pana departe, si la ei ca si la noi.
pentru ca nu e simplu sa intrupezi in aceeasi persoana un descurcaret vanjos prin cetate sau prin coclauri si un stilist daca nu rafinat macar manuitor dibaci cu slova. sunt rari astia, cel mai des ii vezi in filmele americane (unde , pe deasupra dau bine si cu pumnu, pistolu , sexu si alte dotari)
atunci….sa scriem de placere si sa ne gasim alt job 😀
destul de sumbru, someone. in ORICE redactie din lume, pentru ORICE medium, produsul final trece prin cateva maini. mi se pare foarte ok si necesar. dar, cand sunt niste imbecili, ramane in urma lor presa pe care o avem azi. stii ca stiu multe povesti…poate ceva mai putine decat tine 😉 dar sa nu uitam ca nu putem deocamdata sa facem vreo comparatie intre presa noastra si una relativ sanatoasa. plecam de la a compara un sistem in care a lucra in presa era un privilegiu – pastrat inca: hotul se fereste de hoti. si tot asa…nu ma mai starnesc, ca nu ma mai opresc si oi avea si eu pacatele mele 🙂
Eu am bafta… am inceput on-line, unde numai tu si inca vreo doua persoane aruncau cu reteveiul dupa mine cind dadeam dude. Iar acum imi vine mie sa arunc cu reteveiul dupa unii care macelaresc stirile pt tv, care devin stiri chinuite on-line. Autori: colegii nostri, cine altcineva? Si, precum scrie cineva inaintea mea, am pacatele mele, right, ai vazut si tu destule dintre ele, dar ai observat cit de putini „jurnalisti” folosesc limba romana la perfectie??? Nici nut-i vine s-a crezi! Trist, foarte trist… Din pacate, e plina redactia de oameni care au inceput sa ataseze cratime pentru articolele hotarite ale substantivelor de gen masculin sau neutru… Stiu, sunt o tipicara obsedata…