Există, încă, două ieşiri din fundătura politică în care ne-a împins preşedintele jucător: compromisul şi ruptura. Un lux al alternativei ce nu merită irosit.
Compromisul echivalează cu asumarea publică a poftei de ciolan ce seacă la lingurică politicienii României, înfăţişarea fără camuflaj a tuturor Caţavencilor, Brânzoveneştilor şi Dandanachilor ce sugrumă neamul. Până la urmă, nu s-ar face gaură-n cer, ar fi doar o spectaculoasă desecretizare a arhivelor lui Polichinelle. Adică, zău aşa, pe toţi lupii îmbrăcaţi în blană de oaie îi trădează balele, n-ai ce-i face.
Aşadar, PSD la guvernare, cu binecuvântarea lui Traian Băsescu, ar fi măcar o dovadă de onestitate. Politicienii ar recunoaşte, în sfârşit, că sunt ceea ce sunt: o Mare Adunare Naţională a Ipocriţilor, în care nu mai există nici măcar cuvenitele excepţii care întăresc regula. Citesc indignări pe această temă, aud exclamaţii de oroare: „cum? carevasăzică e trădare?”. Mă rog, stimabililor, a cui trădare faţă de cine? Trebuie să crezi ca să poţi fi înşelat, trădat, păcălit, şmecherit, aburit, îmbătat de lacrimi de crocodil şi asurzit de bubuituri răsunând din piepţi de-aramă. Celor care o vor păţi, mai devreme sau mai târziu, le reamintesc că „trebuia să li se întâmple odată”. Mai bună o minciună recunoscută, decât un adevăr ascuns. Sus compromisul, jos minciuna!
Mai e şi ruptura ca soluţie: alegerile anticipate. Îi dau dreptate preşedintelui României, e varianta cea mai bună. E bună pentru preşedinte şi pentru PD, pentru că astfel vor lua tot ciolanul numai pentru ei, urmând să sugă măduva după plac încă minimum un cincinal de-acum încolo. E bună şi pentru mine, ca votant auto-suspendat, deoarece fenomenul socio-politic Traian Băsescu (aşa cum l-a descris CTP) s-ar consuma liber, în timpul cuvenit, permiţându-ne să evoluăm, măcar, într-o direcţie oarecare, ceea ce e oricum preferabil înnămolirii de-acum.
Ard de nerăbdare să-i văd pe democraţi la Palatul Victoria, singuri, cu mâna preşedintelui republicii protejându-le creştetele firave de responsabilitatea guvernării. Ei bine, da, acel preşedinte care s-a scuzat mereu că nu poate face pentru că nu are toată puterea, nici măcar când i-a fost oferită pe tavă, cu măr copt în bot, „prin voinţa lui Dumnezeu” (Doamne, iartă-mă). Acel preşedinte provenind dintr-un partid care nu a reuşit niciodată să guverneze, în schimb s-a priceput de minune să destructureze guverne.
În fond, şi în acest caz se poate aplica teoria răului cel mic, care învârte politica românească-n cerc din 1990 încoace. De ce ar fi mai răi democraţii decât pesediştii? Doar provin din acelaşi trunchi.
