Logica politicii româneşti contemporane este de un tragic simplism. Nu se pierde-n subtilităţi, n-o muncesc profunzimi filosofice şi nici n-o frământă conştiinţa istoriei. Singurul principiu care stârneşte creativitatea politicienilor actuali este „scoal-te tu să m-aşez eu”.
Supuşi fără speranţă acestei legi inflexibile, politicienii se-nvârt la nesfârşit prin câteva partide parlamentare, precum coiu-n căldare, străduindu-se din răsputeri să învingă forţa centrifugă ce-i îndepărtează de centrul puterii. Funcţia care aduce contractul care aduce comisionul care aduce banul care aduce funcţia este ecuaţia a cărei rezolvare politicienii au învăţat-o perfect, dresaţi de mirosul portofelelor şi foşnitura buzunarelor.
Însă reflexul propriei ajungeri orbeşte viziunea şi anulează direcţia. Cât timp a avut ca obiective aderarea la NATO şi UE, România a fost practic târâtă înspre înainte de Occident – un Occident remarcabil de răbdător, de altfel. Cu ceva noroc, răsărit, după septembrie 2001, din ghinionul altora, cu un pic de milă, dospită dintr-un sentiment de responsabilitate al unor civilizaţii care-şi înţeleg realmente rolul în istorie, România a fost aburcată pe scara ultimului vagon, şi a primit chiar şi un scăunel pe culoar.
Şi cu asta, gata. Acest pasager cu ticuri de inadaptat şade acolo unde l-a lăsat smucitura amicală ce l-a adus înăuntru. Ocupată să se certe cu ea însăşi pe un caşcaval din ce în ce mai găurit, clasa politică românească nu remarcă tăcerea din jur. Europenii tac şi aşteaptă ca politicienii români să-şi revină. 10 milioane de români tac şi ei, ignorând cea mai fierbinte dezbatere politică a deceniului, absentând de la urne. Este o linişte sumbră, a dispreţului profund faţă de clasa politică românească.
Ce loc va avea România în Uniunea Europeană? Care este proiectul nostru? În ce fel de societate dorim să trăim? În ce domenii vom excela? Cum vom cheltui miliardele de euro pentru dezvoltare? Ce vom face când milioanele de români care lucrează peste graniţă vor accepta că au devenit străini şi nu vor mai trimite bani acasă? Ce valori preţuim, în această ţară, care va fi mândria noastră naţională?
Nu cred că politicienii români mai sunt în stare să-şi abandoneze jocul scaunelor pentru a căuta răspunsuri la astfel de întrebări – şi la altele asemenea, că veni vorba. Iar tragedia nu este că nişte netoţi îşi bat joc de o naţiune – s-au mai văzut cazuri. Tragic e că o trimit într-un viitor mai prost decât cel posibil.
7 comentarii Adaugă comentariu
Exceptional.
This comment has been removed by the author.
Mda…in conditiile astea viitorul NU suna bine, vorba reclamei.
Dar, sa fim optimisti. Poate totusi tara asta nu se duce dracului, poate undeva in strafunduri mai exista o speranta 🙂
Si culmea este ca numai noi, adica noi toti impreuna, putem schimba asta. Cum? Sa nu mai stam pasivi, sa nu-i mai lasam sa ne faca asta. Daca oamenii cu discernamant din tarisoara asa chinuita nu si-ar mai ascunde capetele in nisip prefacandu-se ca nu vad ce se intampla in jurul lor, s-ar schimba ceva. In bine. Daca oamenii cu discernamant nu s-ar mai lasa calcati in picioare, ci ar lupta, s-ar schimba ceva. In bine. Problema insa este aceasta: cum ii motivam pe acesti oameni cu dicernamant sa mai lupte, sa mai creada, sa mai spere?
In 89 putem spune ca romanii au sperat sa schimbe ceva. Dupa 18 ani eu cred ca mai degraba poti vorbi de di”speranta”. Eu unul nu mai am incredere in capacitatea societatii de a rezolva ceva si cred ca solutia cea mai buna este de a deveni Protectorat. Vor fi precis un numar de doritori pentru postul de protector si am putea organiza un referendum pentru ca oricum ne plac referendumurile.
PROTECTORÁT ~e n. 1) Formă de dependenţă colonială care permite statului protector să dirijeze politica externă şi, în mare măsură, pe cea internă a statului protejat. 2) Stat sau teritoriu aflat în dependenţa unui stat protector. /fr. protectorat
na ca am contribuit si eu la discutie…:-)
Mulţumesc pentru comentariile dv.