Industria comunistă, datoriile externe, prăbușirea națională (I)

Cum a crescut strâmb și s-a făcut praf industria României comuniste, prin orgoliul criminal al unui prost ajuns dictator

Câteva cuvinte despre cum a plătit Ceaușescu datoriile externe ale României, un act pe care așa-zișii suveraniști de azi îl invocă adesea ca o mare realizare și exemplu de demnitate națională dar care, de fapt, a fost nu doar factorul determinant în falimentul țării noastre și în prăbușirea comunismului, ci și sursa unor suferințe teribile și complet inutile pentru milioane de români.

Când, în martie 1989, Ceaușescu a anunțat plata ultimei rate din plata împrumuturilor externe – datoria a fost achitată “complect”, a spus el, textual – țara era la capătul puterilor. Până la finalul anului, regimul se prăbușea sub ura poporului exasperat, Ceaușescu era împușcat și românii începeau să descopere cangrena moștenirii economice lăsate de regimul comunist. Aproape totul trebuia reconstruit.

În 1990, Petre Roman a descris industria comunistă drept “un morman de fier vechi”. Fraza a stârnit un scandal monstru, iar carismaticul premier multilingv, pe care fetele de la Apaca îl voiau în loc de Kent și valută, și-a pierdut atunci mult din strălucire. 

Era, de altfel, vremea în care puținii investitori străini care testau piața românească erau alungați de sindicaliști furioși cu sloganul “nu ne vindem țara”, la fel ca și politicienii democrați reveniți în România după o viață de exil în Occident, pe care poporul nu-i voia deoarece ei nu mâncaseră salam cu soia.

Poate că reacția indignată față de caracterizarea lui Petre Roman a fost, la vremea respectivă, explicabilă și de înțeles: totul era deodată prea nou și totul se schimba prea repede într-o societate în care nimic nu evoluase decenii la rând. Din păcate, însă, și cu prea puține excepții, industria comunistă chiar era, la sfârșitul anilor ‘80, un morman de fiare vechi. Paradoxal, industria comunistă fusese distrusă sistematic în ultimii ani tocmai prin politicile economice complet desprinse de realitate duse de Nicolae Ceaușescu și acoliții săi. 

România a experimentat o industrializare rapidă în perioada comunismului, însă această dezvoltare a fost influențată și direcționată nu economic, ci ideologic. S-a construit, deci, nu în funcție de necesitățile și oportunitățile economice, ci în funcție de dogma marxistă și de capriciile needucate ale șefilor PCR.

Ideologia marxist-leninistă pretinde dezvoltarea rapidă a industriei grele – adică siderurgie, construcții de mașini, petrochimie, minerit șamd, ca o etapă esențială în trecerea de la capitalism la comunism. De ce? Pentru că, în teoria marxist-leninistă, industria grea contribuie hotărâtor la crearea și formarea proletariatului și determină urbanizarea societății. Țărănimea, o clasă profund conservatoare, n-a fost niciodată pe placul comuniștilor, care voiau s-o distrugă și să creeze în locul ei societatea obedientă bazată pe “omul nou”, îndoctrinat încă din grădiniță – vă mai amintiți de șoimii patriei?

Așdar, în România comunistă s-au construit masiv – și haotic – combinate, uzine, rafinării, fabrici peste fabrici, întreaga dezvoltare fiind direcționată ideologic. Cu alte cuvinte, toate aceste întreprinderi urmau să producă mai înainte de orice pentru a contribui la crearea unei noi societăți, care trebuia să se încadreze în limitele definite de ideologia marxist-leninistă, și abia apoi, dacă mai era loc, pentru a face produse competitive, vandabile.

La începutul anilor ‘70, Nicolae Ceaușescu a contractat împrumuturi externe de miliarde de dolari, bani care au fost folosiți pentru a accelera industrializarea României. Propaganda comunistă prezenta permanent deschideri de noi fabrici, cu muncitori care aplaudau frenetic cuplul Ceaușescu, venit la inaugurare. Dar, după ce oficialii plecau, începea să muște realitatea economică. Noile capacități de producție nu erau profitabile. Ce produceau era necompetitiv pe piețele economice adevărate iar România se vedea nevoită, pentru a încasa valută, să exporte mai ales materii prime brute sau alimente și nu mărfuri industriale prelucrate. În unele cazuri, costa mai mult să imporți piesele esențiale din componența unor mașini decât era prețul de vânzare. Țara avea un număr limitat de parteneri comerciali externi, iar o bună parte din comerțul exterior ajunsese să se facă în barter, cu celelalte țări comuniste din grupul CAER, care, nici ele, nu produceau mărfuri competitive pentru piețele occidentale. Alte mărfuri industriale, nevandabile în Occident, erau luate, totuși, de unele țări arabe sau africane “frățești”, cu dictaturi de stânga, care dădeau în schimb, de obicei, petrol și gaz, care era folosit apoi în RSR pentru a produce alte mărfuri nevandabile.

Această penurie de finanțare pentru asigurarea retehnologizării continue a industriei, împreună cu orientările ideologice impuse economiei, au înrăutățit permanent starea producției industriale din țara noastră. 

La finalul anilor 70, industria României era deja învechită, energofagă, necompetitivă și complet ineficientă. Comuniștii creaseră o industrie grea pentru funcționarea căreia trebuiau să importe petrol de calitate, cărbune metalurgic, minereu de fier și alte materii prime de calitate la prețuri din ce în ce mai mari. Uneltele, mașinile și echipamentele ajunseseră să fie folosite pe durate de 3 ori mai mari decât în Vest, de pildă, până se rupeau la propriu, deoarece nu exista posibilitatea înlocuirii lor. Cumva, ideologii economiei comuniste și-au imaginat că industrializarea și tehnologizarea sunt un soi de mărfuri pe care le cumperi o singură dată, și că după aceea procesul se auto-întreține fără să mai fie nevoie de alte cheltuieli. Dar economia planificată până în cel mai mic detaliu, cum era cea ceaușistă, era atât de rigidă, încât practic nu putea evolua și nu se putea adapta la cursa tehnologică în care se angajaseră toate celelalte economii performante ale lumii. Deznodământul era clar, doar momentul rămăsese incert.

Acesta este contextul în care, în toamna lui 1981, România a juns, de facto, în incapacitate de plată, iar regimul de la București a cerut amânarea unor plăți și reeșalonarea datoriilor. A fost o lovitură insuportabilă pentru orgoliul lui Nicolae Ceaușescu care nu putea accepta că deciziile sale duseseră țara în faliment. Ca atare, dictatorul comunist a decis că românii trebuie să ramburseze imediat și anticipat împrumuturile externe. Problema era că România Socialistă nu prea avea ce să exporte pe valută forte, în afară de materii prime – iar banii au fost strânși prin tăierea dramatică a tuturor cheltuielilor publice, prin exportul a orice putea fi exportat, în primul rând alimente, și inclusiv prin vânzarea a 80 de tone de aur din rezerva națională.

Atât de slabă și ineficientă era economia României Socialiste încât, pentru rambursarea unei datorii externe de numai 11 miliarde de dolari, austeritatea sălbatică impusă de Ceaușescu compatrioților săi a durat aproape un deceniu, până la prăbușirea comunismului. 

Pentru comparație, să reținem că, astăzi, România exportă anual în valoare de 100 de miliarde de euro – o valoare care ar trebui să dizolve pe loc orice nostalgii ipocrite privind așa-zisa calitate și putere de producție a economiei comuniste. 

Săptămâna viitoare, despre experiența mea ca muncitor electromecanic într-o întreprindere teoretic de top a industriei comuniste de la finalul anilor ‘80, o fabrică făcută cu consultanță japoneză și în care echipamentele de vârf din laboratorul de testare ajunseseră să fie folosite de muncitori ca să-și încălzească ciorba și tocănițele pentru masa de prânz. 

Articol din categoria: REPUBLICA FANTASTICĂ ROMÂNIA