Pe 22 decemmbrie 1989, dimineața, mașini ale Salubrități au fost trimise să spele sângele demonstranților uciși și răniți de forțele de represiune în noaptea are tocmai se încheiase. Circulația era oprită și pe străzi prezența militară era în continuare masivă. În întreprinderile din Capitală, oamenii au discutat ce se întâmplase în oraș, iar furia a crescut până la cote maxime. Muncitorii au oprit lucrul, apoi s-au organizat spontan în coloane care s-au îndreptat către centrul orașului.
La Comitetul Central, cuplul Ceaușescu și reprezentanții regimului aveau o activitate febrilă, încercând în continuare să organizeze represiunea violentă. Ceaușescu îl acuză pe ministrul Apărării, gral Vasile Milea, de trădare, deoarece acesta nu reușise să înăbușe în sânge demonstrațiile. Milea se retrage în biroul său și se împușcă în piept, murind după câteva ore. Adjunctul său, gral Nicolae Eftimescu, transmite câteva minute mai târziu o notă telefonică tuturor unităților militare în care le ordonă să „respecte numai ordinele comandantului suprem”. Anunțul sinuciderii „trădătorului Milea” este transmis la radio și televiziune. În același comunicat se anunță și instituirea stării de necesitate în întreaga țară.
În acest timp, centrul Capitalei se umple de manifestanți. Gral Victor Atanasie Stănculescu, tocmai numit ministru al Apărării de Ceaușescu, ordonă retragerea trupelor în cazărmi. La CC, mulțimea furioasă asediază deja clădirea, încercând să pătrundă în interior. Nicolae Ceaușescu iese la balcon și, cu ajutorul unei porta-voce, face o ultimă încercare de a se adresa oamenilor. Momentul de un dramatism extraordinar, a fost surprins de fotograful Ilie Bumbac, care a capturat o imagine de la mare distanță. Este ultima imagine cu Nicolae Ceaușescu în libertate. Imediat după aceea, soții Ceaușescu fug cu un elicopter de pe acoperișul Comitetului Central, iar revoluționarii victorioși ocupă clădirea și încep să țină discursuri de pe balcon.
Urmează ore de confuzie. La TVR, emisia este deschisă subit, în mijlocul zilei, iar actorul Ion Caramitru și Mircea Dinescu, însoțiți de alți revoluționari, anunță fuga dictatorului și proclamă victoria Revoluției. Radioul național transmisese deja anunțuri despre mișcările din centrul Bucureștiului, dar impactul masiv a fost al televiziunii. Pe post apar din ce în ce mai multe personaje, mai mult sau mai puțin cunoscute. În toată țara, românii ies cu sutele de mii pe străzi, sărbătorind căderea regimului Ceaușescu. În Studioul 4 al TVR, redenumită acum „Liberă”, vine în jurul orelor 14.30 și Ion Iliescu, care ține un discurs cvasi-politic și anunță că a vorbit cu gralul Stănculescu, că situația este „oarecum stăpânită”, adaugă că „în momentul de faţă există garanţii că armata se află alături de popor”, informează națiunea că „vom constitui un comitet de salvare națională care să înceapă să pună ordine”, după care îi convoacă la Comitetul Central, „în jur de ora cinci, pe toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă de care trebuie spă ne apucăm chiar de astăzi”.
Cu aceasta, Ion Iliescu a preluat de facto puterea în România.
La lăsarea întunericului, în timp ce Ion Iliescu și „toți cei responsabili începuseră să pună ordine”, în Piața Palatului a început o canonadă dezlănțuită, care a fost imposibil de oprit, în ciuda apelurilor disperate făcute de la balconul CC de Ion Caramitru. La TVRL a apărut fenomenul teroriștilor, iar anunțuri repetate, disperate, au indus o stare teribilă de panică în rândul populației. Peste tot în țară trupele au deschis focul asupra unor ținte neprecizate, iar faptul că, pe alocuri, s-au împărțit arme civililor n-a făcut decât să accentueze haosul.
La 19.30 s-a anunțat capturarea soților Ceaușescu.
În episodul de azi al podcastului meu: în Sinaia, aflăm în cel mai bizar mod cu putință de fuga lui Ceaușescu. Participăm la demonstrații, iar Dan „Bucurie” ajunge chiar lider revoluționar, pentru un timp. Salvăm de la linșaj primarul comunist al orașului. Apoi, suntem intrigați și uluiți de canonada dezlănțuită în Capitală, și avem îndoieli că oamenii care dau ordine în clar la televizor știu ce fac. Noaptea, ieșim să apărăm și noi Revoluția, și descoperim că am rămas singurii revoluționari din stradă, împreună cu alți câțiva studenți aflați, și ei, în vacanță, și un pluton de Securitate, cu toți militarii înarmați până în dinți. Cu mâinile goale, ne uităm la soldații cu glonț pe țeavă de lângă noi și ne întrebăm dacă nu carecumva am făcut o eroare de judecată.
Podcastul poate fi ascultat și aici, pe Spotify, sau aici, pe Podbean.
1 comentariu Adaugă comentariu
Parafrazare: Ce explozie, domnule!? Explozii peste explozii!!
N-am să povestesc acum decât în legătură cu primele semne clare că ceva … nu a fost în regulă (eufemism!). Trec direct spre seara zilei de 22 decembrie 1989.
Plec împreună cu cumnatul meu, la pas, pe Calea Floreasca spre Piața Palatului, unde era în toi, de mult timp, mitingul.
În dreptul Spitalului de Urgență, cred că am avut prima întâlnire cu moartea din acea seară. Pe stradă, lume puțină, foarte dispersată, mai ales pentru zona respectivă. Dintr-un gang al clădirii mai vechi de vizavi de spital, aproape că ne-au sărit în față, cumva ostentativ, aproape băgându-se-n noi și scrutându-ne de foarte aproape, un ofițer urmat de câțiva soldați cu AKM-urile la brâu-piept. Apucasem totuși să sesizez ceva anormal la el, care mi-a trezit o mare suspiciune și o teamă care m-au făcut să fiu în alertă extremă, amplificată și de privirea de oțel cu care parcă ne pironea.
Ne-a întrebat cam bolmojit dacă știm ce se petrece și unde mergem, dar cu senzația că nu asta îl interesează fiindcă pe loc, fără să asculte ce începuse cumnată-miu să zică, ne-a propus, nici mai mult nici mai puțin, decât să-l însoțim în clădirea întunecată cu pricina unde zicea că are un punct de observare de unde să … apărăm spitalul. Privirea lui hipnotică sugera că nu e loc de-ntors. De teamă să nu se lase prins în joc, i-am luat vorba din gură lui cumnată-miu și i-am „reamintit” că trebuie neapărat să ajungem la spital la mama să o externăm „fiindcă trebuia să facem asta de câteva ore” (mama, chiar era internată și trebuia să o externez a doua zi).
Încurajat în bună măsură și de faptul că se mai apropia un grup de câțiva tineri, tot în sensul spre centru, mi-am prins cumnatul de cot și l-am urnit spre drumul nostru, cu aerul că deja zăbovisem cam mult și vorbind cu conivență cât timp puteam fi auziți de militari despre ce „aveam de făcut”. Când ne-am depărtat mai mult, l-am rugat să-l mai privească pe ofițer (care vorbea acum cu grupul din spatele nostru) și să-mi spună dacă lui i se pare normal ca un ofițer de armată să aibă pantaloni de miliție (sau civili – nu știu sigur).
…
Deja de pe Polonă (ceva zgomote sesizasem și mai devreme) ne era clar că în București se trage.
…
Am plănuit să intrăm spre Piața Palatului, în față la CC mai exact, dinspre direcția blocul Eva – Ateneul Român – Calea Victoriei.
În spatele blocului Eva, pe str. Nicolae Golescu, era o mulțime de oameni și focurile de AKM răsunau în rafale. Ce mama dracului se întâmplă mi-am zis și l-am avertizat și pe însoțitorul meu că e groasă și că pe aici pot muri oameni nevinovați, fie și din gloanțele rătăcite.
Majoritatea oamenilor din zonă stăteau în dretul Jockey Club, pe Episcopiei. De aici se vedeau „artificiile de trasoare” care veneau doar spre Athene Palace. Cu mare teamă, am înaintat pâna aproape de linia imaginară cu intrarea în Ateneul Român, cumva doar să punctez că trăiesc clipele respective.
Am făcut de câteva ori incursiuni de genul acesta pe Episcopiei după care am vrut să trecem prin spatele Ateneului în cealaltă parte. După acel moment, am primit certitudinea că trebuie ocolite măcar buclucurile evidente. Pe colțul casei dinspre Ateneu – intersecție Golescu cu Esarcu, un cetățean de la parter a deschis geamul, situat foarte jos și am putut vedea la televizorul său, mai mulți din cei care eram în stradă, niște imagini incredibile pentru noi (care credeam de câtva timp că trupe din piață care aveau în dotare doar trasoare se războiau cu cei din Athene Palace – care, precum niște teroriști sadea n-ar fi folosit gloanțe trasoare). Când colo, surpriză. Mulțimea era încă în piață, unii și cocoțați pe dube, taburi și tancuri în timp ce focurile erau la intensitate maximă. Eram buimăcit. Am înțeles că era un spectacol, cu un scop …mă rog, nu vreau să detaliez acum. Când însă, au început să tragă tancurile, mi s-a luat cu totul. Am mai stat cel mult un minut și am căutat să ne întoarcem acasă, nefiind pregătiți să ne jertfim doar pentru o statistică.
…
A doua zi, am auzit/ văzut la TV că au fost câteva victime împușcate și pe Floreasca, peste drum de Spitalul de Urgență