Se face în felul următor: 1. Cobori la recepţie. 2. Găseşti pupitrul cu cele 3 telefoane legate direct la companiile de taximetrie. 3. Vorbeşti pe îndelete cu şefii telefoanelor – despre viaţă, despre lume, despre semnificaţii universale şi particularităţi omeneşti. 4. După un timp, ceri taxiul de la nişte prieteni, de-acum, nu de la străini, căci drumurile vieţii nu se aleg chiar mereu la întâmplare. 5. Aştepţi.

În timpul uneia dintre explorările Teheranului, am ajuns într-o zonă înţesată de valutişti şi de case de schimb. Iranienii îşi aranjează cu minuţiozitate vitrinele de “exchange”-uri, alcătuind modele geometrice, evantaie, mici piramide, turnuleţe şi cerculeţe din bancnote şi monede, probabil ca să sugereze clientelei că proprietarul suferă de aşa o abundenţă financiară încât are vreme de făcut diorame din bani şi că, în consecinţă, ar fi dispus la un târg ceva mai convenabil, măcar din plictiseală, dacă nu din milă pentru trecătorul aflat în nevoie. Din strada principală am văzut la un moment dat, în capătul unui gang, o adunare […]

N-am întâlnit nicăieri oameni mai prietenoşi şi mai deschişi faţă de străini ca iranienii… cât timp nu poartă vreun soi de uniformă – şi e plin de uniforme prin Iran. Ni s-a spus încă de la început că nu avem voie să fotografiem sau să filmăm persoane în uniformă. Nu ni s-a explicat de ce. Am crezut că e vorba doar de militari şi de poliţişti, dar am descoperit, curând, că era vorba despre orice fel de uniformă, inclusiv, culmea ridicolului, de cele purtate de portari pe la hoteluri. Cu gesturi energice de nu-nu-nu, m-au îndepărtat de fiecare dată când […]

Doi brutari, o cuvă cu aluat şi un cuptor cu pietriş încins adună zeci de persoane la coadă în Teheran. Lipiile moi sunt întinse pe panta cuptorului unde se coc în doar câteva minute. Unul dintre brutari le scoate cu o lopată lungă şi le atârnă puţin pe o sârmă, ca pe nişte prosoape aburinde, să se mai răcorească niţel. Apoi, le livrează cumpărătorilor, trântind foile pe un grilaj. Clienţii aleg pietricelele care au rămas prinse în aluat şi le aruncă pe jos cu gesturi experte. [nggallery id=90] E miezul nopţii în Teheran şi pâinea e fierbinte.

În Iran, mai întâi de toate te asurzeşte strada, pe care se scurg fără oprire şiroaie de vehicule zdrăngănitoare şi pârţâitoare. În plus, toţi zbiară unii la alţii cu claxonul. Dacă n-ar fi vălătucii de ceaţă negru-albăstruie pe care o scuipă dintre roţi, ai putea crede că, aici, maşinile merg de fapt cu claxoane, care sunt cu atât mai săţioase pentru motoare cu cât sunt mai prelungi şi mai nervoase. Nu există conceptul de rablă pe şoselele iraniene. Maşinile se mişcă sau nu şi orice alt detaliu legat de înfăţişarea lor este superfluu. Dacă luceşte, e fie a vreunui interlop, […]

La un colţ de stradă, în Teheran, un tânăr îngrijeşte un porumbel. Pasărea e pe moarte, nu poate nici zbura, nici păşi. Nici nu încearcă să fugă, se zbate moale, năuc, lângă coapsa omului. Plesneşte bordura cu aripa, căzând de pe-o parte pe cealaltă, cu un sunet pleoscăit. Aripile care tăiau aerul se lovesc acum de piatră. Tânărul ia pasărea în pumn, îi şterge ciocul şi ochii cu un şerveţel, o mângâie, o răsuceşte pe toate părţile, căutând un semn, o dovadă. În jur, privindu-l în tăcere, lumea aşteaptă de foarte mult timp un autobuz.