Paradigma traversării în Iran

În Iran, mai întâi de toate te asurzeşte strada, pe care se scurg fără oprire şiroaie de vehicule zdrăngănitoare şi pârţâitoare. În plus, toţi zbiară unii la alţii cu claxonul. Dacă n-ar fi vălătucii de ceaţă negru-albăstruie pe care o scuipă dintre roţi, ai putea crede că, aici, maşinile merg de fapt cu claxoane, care sunt cu atât mai săţioase pentru motoare cu cât sunt mai prelungi şi mai nervoase.

Nu există conceptul de rablă pe şoselele iraniene. Maşinile se mişcă sau nu şi orice alt detaliu legat de înfăţişarea lor este superfluu. Dacă luceşte, e fie a vreunui interlop, fie a vreunui securist – noţiuni care, adesea, se confundă şi la noi, nu doar la ei. Dacă însă-i zboară vreo aripă în mers, nu-i nimic, că oricum nu se poate plana cu ea, rolul maşinii e să se mişte la orizontală, nu la verticală – şi să care, orice, oricât, oricum. Dacă-i e portbagajul plin, n-are-a face, pentru că Allah a dat sedanurilor acoperiş şi capotă iar credinciosului suficientă îndemânare cât să facă nodurile de care e nevoie la sfoara de care se foloseşte. Dacă nu-i merg farurile, e-n regulă, pentru că regula pe şoselele iraniene e invers decât în restul lumii: aici tu trebuie să fii ferit mai întâi, după care îi poţi feri şi tu pe ceilalţi, dacă tot ţi-au dat dovada asta de bunăvoinţă.

Obiceiul acesta de a merge cu farurile stinse este înfricoşător, mai ales când e practicat de şoferi de betoniere, pe drumuri inter-regionale. Asfaltul e un lux rar pe aceste şosele care au fost făcute, cel mai probabil, prin turnarea unei pături de beton direct pe nisipul deşertului. Drumul stă locului prin propria-i greutate, dar urmează fidel toate denivelările solului. Marcajul e o noţiune încă neinventată aici, parapeţii laterali, un semn de laşitate jignitoare.

În microbuz, mergând de la Shiraz spre Isfahan, eşti zgâlţâit precum piramidoanele într-o cutiuţă aruncată la vale; regretul e dublu dacă ai şi mâncat, înainte de drum, una dintre cinele înnebunitor de gustoase ale bucătăriei persane. Dar hurducăturile din interior, oricât de brutale, sunt doar o binevenită confirmare că încă eşti în viaţă, şi kilometrul acesta, şi încă un kilometru, şi încă unul, în timp ce pe lângă tine, la un cot depărtare, vâjâie cutremurând pămânul camioane uriaşe, cu bare de protecţie făcute probabil din elemente de chilă şi lonjeroane forjate din şină, fluturând din prelatele care şfichiuie cu pocnituri masa de aer deplasată în mers, bestii mecanice butucănoase, complet camuflate-n beznă şi-n propriul fum, din care nu se văd decât, cel mult, o umbră neagră şi câte un punct roşu aprins, la vreo 3 metri înălţime, unde se află capătul ţigării din care trage vreun vizitiu al groazei.

În seara în care le-am cunoscut pe cele două studente, în Teheran, le-am întrebat de ce şi de unde obiceiul acesta al farurilor stinse, noaptea, pe şoselele iraniene. Au ridicat din umeri. Una a rostit o impoliteţe la adresa neamului. Cealaltă a spus că, în ţara ei, fiecare încearcă să încalce legea într-un fel sau altul, iar aceasta este calea cea mai simplă, la îndemâna oricui.

A doua zi, pe lumină, aşteptând în van să se oprească traficul la o trecere de pietoni, mi-am adus aminte, în sfârşit, care e paradigma corectă a traversării: treci, pur şi simplu, mergând constant, fără mişcări bruşte, fără să te opreşti şi fără s-o iei la goană. Te feresc ei.