Misecuvinismul față cu criza

Citesc următoarea știre difuzată de o televiziune importantă de la București:

“Coşmarul a 300 de turiști români în Israel, rămași în Egipt, s-a încheiat marți dimineață. Oamenii au ajuns acasă cu doua curse speciale TAROM, după ce zborurile inițiale au fost reprogramate.

Bucuria de a fi din nou în siguranță a fost, totuși, umbrită de dezamăgirea față de autorități. Oamenii spun că au fost nevoiți să acopere, din banii lor, cheltuiala pentru întoarcerea în țară.”

Adică au plătit bilet, asta e tragedia.

Presupun că toată lumea știe despre ce este vorba:

După atacarea Iranului de către Israel și SUA, un grup de români – turiști/pelerini aflați în Israel – s-au trezit blocați acolo din cauza închiderii spațiului aerian (și a perturbărilor curselor aeriene din regiune). Autoritățile române au luat măsuri pentru evacuarea și repatrierea lor, dar procesul a fost dificil și a implicat traversarea graniței în Egipt, de unde ar fi trebuit să fie aduși înapoi în România.

Logistica pentru o asemenea organizare de urgență este complicată iar guvernul, sincer, merită felicitat pentru felul în care a procedat – fără incidente majore, fără situații limită.

Dacă se-ntreabă cineva – TAROM e companie strategică a statului român, iar asta înseamnă și că guvernul poate cere uneori ca TAROM să asigure zboruri în situații de criză – cazul de zilele acestea. Pasagerii care cred că statul n-a avut niciun rol în repatrierea lor aveau alternativa să cumpere bilete pe la ce zboruri civile puteau găsi ca să plece din regiune, cu cine știe ce escale și pe unde și cine știe la ce costuri (de pildâ, o cunoștință mai veche încearcă de câteva zile să revină acasă dintr-o vacanță prin Filipine: biletele de avion către Europa au ajuns la 13.000 de dolari).

Dar reacția misecuvinistă a unora – nu toți – dintre acești pasageri, plus tonul compătimitor-ipocrit al relatării de presă merită niște comentarii separate.

Totuși, cât de mare e datoria statului român față de tine, ca să-ți asigure și să-ți plătească avionul ca să te întorci dintr-o zonă de conflict unde te-ai dus din proprie inițiativă, în ciuda tuturor informațiilor că acolo situația se degradează rapid și izbucnirea unui război este iminentă?

De unde acest misecuvinism?

Răspunsul simplu este că el a fost încurajat de decenii întregi chiar de către statul român.

De fiecare dată când are loc o situație limită, statului i se cere, imperativ, să intervină cu repatrieri, despăgubiri și diverse acțiuni din fonduri publice.

Nu spun că statul nu are obligația să-și protejeze cetățenii – iar asta include repatrierea lor, dacă sunt în pericol – dar despre răspunderea acestor cetățeni care s-au pus singuri în pericol, în ciuda tuturor avertismentelor și informațiilor, nu vrem să vorbim?

Iar acest refuz al unei minime prevederi se vede în multe domenii – iată, de pildă, ce s-a întâmplat anul trecut în urma inundațiilor din nord-estul României.

În iulie 2025 au fost fenomene meteo extreme în România care au provocat inundații în Neamț și Suceava. Au fost distruse case, gospodării, au fost evacuate familii.

Imediat, s-a pus problema despăgubirii acestor cetățeni.

Imediat, guvernul a decis să acorde despăgubiri din fonduri publice celor afectați.

Până în luna octombrie, statul a plătit peste 15,7 milioane de lei pentru refacerea a puțin peste 400 de locuințe afectate de inundațiile din județele Suceava și Neamț, ceea ce reprezintă peste 3,1 milioane de euro.

Adică o medie de 36.000 de lei pe locuință afectată.

Însă doar o mică parte a acestei sume a fost acoperită prin polițele de asigurări obligatorii. De ce? Pentru că în România, obligatoriu pare să fie, totuși, opțional.

Iată datele oficiale:

În județul Suceava au fost 317 locuințe inundate, dintre care 223 fără nicio asigurare. 70& erau în afara legii.

În Neamț, din 189 de locuințe inundate, 150 nu aveau nicio asigurare. 80% nu erau asigurate.

Ca să fie clar: asigurarea obligatorie se face pentru orice fel de locuință, inclusiv pentru cele din chirpici, iar aceasta acoperă riscul de cutremur, inundații și alunecări de teren.

Pentru o locuință de chirpici, polița costă 50 de lei PE AN, iar suma asigurată este de 50.000 de lei. Adică oamenii care au pretins despăgubiri din partea statului, din bani publici, pentru că n-aveau PAD, au primit, în cele din urmă, mai puțin decât dacă ar fi respectat legea, plătind prețul a două pachete de țigări – PE AN – pentru asigurarea, încă o dată, obligatorie.

Totuși, de ce s-a executat guvernul fără să crâcnească atunci când i s-a cerut să plătească?

Ce exemplu dă asta?

De ce mai e obligatoriu, dacă e opțional, și de ce să mai plătească restul, dacă oricum primești banii dacă nu respecți legea?

Suntem ca acum 100 și mai bine de ani, exact așa cum descria Caragiale în Conu’ Leonida față cu reacțiunea:

EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?

LEONIDA: Treaba statului, domnule, el ce grije are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…

Revenind la subiectul din deschidere. Iată ce a declarat ieri după-amiază purtătorul de cuvânt al MAE, Andrei Țărnea:

„Suntem la circa 3.000 şi ceva de cetăţeni care solicită în mod concret ajutor pentru repatriere şi avem în atenţie un număr de circa 16.000 de cetăţeni în regiune. Încă o dată, nu este totalul cetăţenilor români din aceste spaţii, dar este vorba despre cei care sunt cetăţeni români şi nu sunt rezidenţi neapărat permanenţi sau sunt doar cetăţeni români, ci rezidenţi permanenţi în ţară din zona Golfului”.

Ce credeți, ar trebui ca statul român să plătească avioanele pentru repatrierea acestor 3000 de cetățeni care “solicită în mod concret ajutor pentru repatriere”?