Justiția nu cade când e criticată. Cade când nu mai poate fi criticată.

Nu cu mult timp în urmă, internetul a căscat ochii cât cepele la câteva filmulețe venite tocmai din sud-estul Asiei, care ilustrau un gen cu totul neobișnuit de comportament în public.

Într-una dintre aceste filmări, un număr considerabil de generali în uniforme de gală, de piepții cărora erau prinse găleți de decorații, se târau pe coate și genunchi în fața unui bărbat tânăr, așezat pe un scaun aurit.

În altă filmare, apărută oarecum în aceeași perioadă, același bărbat poate fi văzut în timp ce coboară pe un covor roșu dintr-o limuzină aurie, a cărei portieră este deschisă de un militar în uniformă care, și el, se deplasează în genunchi. 

Într-o serie de fotografii venite din aceeași țară, o femeie frumoasă, înveșmântată într-o spectaculoasă rochie mulată de mătase roz, se târăște la picioarele aceluiași bărbat, într-un cadru oficial, pentru că, în fundal, pot fi văzute, din nou, alte persoane în uniformă, și ele, trântite la pământ, în plină idolatrizare.

Bărbatul în fața căruia îngenunchează și se târâie toată lumea și pe care nimeni nu cutează să-l privească direct în ochi este regele Thailandei. 

În teorie, majestatea sa Rama al X-lea este venerată de toți supușii, care își exprimă respectul și în aceste moduri protocolare mai degrabă neobișnuite pentru aceste vremuri. Spun “în teorie”, deoarece crima de lezmajestate este o infracțiune foarte serioasă în regatul thailandez, reprimată cu multă asprime de autorități – carevasăzică, s-ar putea ca, din această cauză, toți thailandezii să strige-n public cu entuziasm ura!, mai puțin cei care-o țin în suflet, vorba butadei din vremea comunismului.

Felul în care se târșâie supușii thailandezi pe jos în fața regelui, în semn de respect, nu este vreo noutate în istorie. Chinezii se prosternau de 9 ori la rând în fața împăratului lor, atingând podeaua cu fruntea și uneori și cu burta, complet întinși pe jos, și nu-l puteau privi. Curtenii japonezi trebuiau să se uite-n jos sau, cel mult, în lateral atunci când se adresau împăratului lor. La fel, supușii otomani se prosternau până la pământ în fața sultanului, iar obiceiuri asemănătoare puteau fi întâlnite și în Bizanț sau în unele regate africane. Cât despre ideea de a-i spune împăratului ceva neplăcut, eventual chiar adevărul, sau chiar, ce oroare, să-l contrazici, ei bine, e de la sine înțeles că așa ceva era, practic, imposibil fără să plătești obrăznicia cu prețul unei morți lungi și chinuitoare.

Nu poți să nu te-ntrebi, totuși, cum s-o fi ajuns la asemenea comportament de vierme în semn de respect față de o altă ființă umană, până la urmă, oricât ar fi fost ea prezentată ca zeitate. E fascinant să te gândești cum se va fi dezvoltat acest obicei – de la ce a pornit și cum a ajuns unde-a ajuns.

Poate că, la început, oamenii au considerat că liderii lor, învestiți cu puterea de a conduce, judeca și aplica sentințe, trebuie să beneficieze și de autoritatea necesară pentru a-și face treaba. Or, o autoritate care-i contrazisă și de care râde poporul nu mai e chiar așa influentă, desigur. De unde, poate, și dorința acestor lideri – șefi de clan, de trib, regi, împărați, dictatori – de a fi mereu tratați cu respect, pe care l-au asociat automat cu autoritatea. De aici până la a interpreta orice critică drept un atac inadmisibil la autoritate n-a mai fost decât un pas, iar următorul a fost făcut prin trecerea supușilor la opusul criticii – adică la lingușeală. La umilință.

Ce-are toată povestea asta cu prezentul nostru, veți întreba?

Ei bine, nu pot să nu observ că avem de-a face în ultima perioadă, în țara noastră, cu reprezentanții unei autorități care au ajuns să considere orice fel de critică – ba chiar și simpla observare obiectivă a realității care-i înconjoară – drept un atac inadmisibil la însăși autoritatea pe care o exercită.

Cumva, acești cetățeni mandatați de societate să aplice Justiția au ajuns să se considere un fel de semizei, al căror statut privilegiat nu mai poate nici schimbat și nici măcar discutat sau criticat de alți cetățeni aflați mai jos pe scara autoimportanței sociale pe care și-au definit-o specialii.

Vorbesc, desigur, despre reacțiile grotești ale unor judecători și procurori la nemulțumirile exprimate în spațiul public față de pensiile și pensionările lor speciale.

CSM i-a făcut plângere penală vicepremierului Oana Gheorghiu, după ce aceasta a criticat privilegiile magistraților. Șefa ÎCCJ, Lia Savonea, l-a respins, cu dispreț, pe Kelemen Hunor, care întinsese o mână magistraților, încercând inițierea unor negocieri pe același subiect. Judecătorii au declanșat o grevă completamente ilegală, ca să pună presiune pe cei care voiau să le mai taie din privilegii. Și, după ce câteva organizații civice au organizat un protest față de privilegiile magistraților, mai mulți judecători s-au inflamat pe rețelele sociale împotriva însăși ideii de a protesta pe această temă. Ei au interpretat nemulțumirea publică drept – și urmează multe citate – “campanie militară” care urmărește “execuția pe rețelele sociale” și “moartea” judecătorilor, prin “instigarea la exterminarea fizică” a acestora. În fine, “prin organizarea acestui protest (…) statul român nu mai există”, conchide, cu o sentențiozitate jenantă, una dintre judecătoare. Rezultă, pe cale de consecință că, pentru a-și fi continuat existența, statul român ar fi trebuit să interzică, să reprime protestul, nu-i așa? 

Curios cum, iată, statul se va prăbuși iar magistrații își vor pierde independența dacă vor avea o pensie de “numai” 3200 de euro net, puțin mai mică decât salariul. În plus, ce tragedie îngrozitoare, ar urma să se pensioneze – peste vreo 10-15 ani! – la aceeași vârstă cu restul muritorilor din România – și, la drept vorbind, la aceeași vârstă cu restul colegilor lor din Uniunea Europeană. Așa un afront insuportabil…

Șefimea Justiției din România este în plină criză de nervi. Experimentează un tantrum infantil cu țipete, bătăi din picior și amenințări cu represalii penale față de oricine îndrăznește să observe că i s-a-nclinat balanța în propriul interes.

Până la urmă, Justiția nu moare când e criticată. Moare când începe să creadă că-i prea sfântă ca să fie întrebată ceva de sănătate și privilegii. Așa, ca un semizeu pe care n-ai voie să-l deranjezi nici cu privirea, în fața căruia justițiabilii trebuie să se prosterneze și să se târâie, ca atitudine opusă criticii. Jalnică prăbușire – nu a statului, nici a societății, ci a unei categorii profesionale de la care așteptăm echilibru, obiectivitate și, până la urmă… bun simț.

Apropo de prosternare, ca să închei circular, cum se spune. Deși larg răspândită în istorie, treaba asta nu i-a mers, totuși, unuia dintre cei mai mari lideri militari și politici ai Antichității, privit ca descendentul direct al lui Zeus. E vorba de Alexandru cel Mare, care a încercat să impună obiceiul companionilor săi, după ce cucerise Imperiul Persan și descoperise avantajele nu chiar atât de subtile ale idolatriei supușilor orientali.  El s-a lovit de refuzul net al grecilor, care îl iubeau pe regele lor, dar mai mult bunul simț. Ok, bine Alexe, descendent din Zeus, nicio problemă, dar sunt totuși niște limite pentru un muritor, i-au spus aceștia, care l-au asigurat, în schimb că, după ce o să moară, o să primească toate onorurile cuvenite unui zeu.

Deci, dacă vechii greci i-au rezistat tocmai lui Alexandru cel Mare, nu văd de ce noi, românii, ne-am lăsa intimidați de madam Savonea și tovarășii ei.