Valutişti în Teheran

În timpul uneia dintre explorările Teheranului, am ajuns într-o zonă înţesată de valutişti şi de case de schimb. Iranienii îşi aranjează cu minuţiozitate vitrinele de „exchange”-uri, alcătuind modele geometrice, evantaie, mici piramide, turnuleţe şi cerculeţe din bancnote şi monede, probabil ca să sugereze clientelei că proprietarul suferă de aşa o abundenţă financiară încât are vreme de făcut diorame din bani şi că, în consecinţă, ar fi dispus la un târg ceva mai convenabil, măcar din plictiseală, dacă nu din milă pentru trecătorul aflat în nevoie.

Din strada principală am văzut la un moment dat, în capătul unui gang, o adunare agitată. Am intrat, împreună cu Dragoş Lumpan, fără nici un fel de reţinere. Ne-am separat când am dat în curtea interioară, ocupată de câteva zeci de bărbaţi surescitaţi, care înconjurau un mic postament, de pe care, în picioare, alţi 5, 6 bărbaţi păreau să se afle în dialog cu mulţimea.

Apoi s-au întâmplat câteva lucruri. Am observat că practic fiecare dintre bărbaţii din acea curte avea teancuri de bani în mână. Am văzut că toţi se adresau celor de pe podium şi că aceştia răspundeau selectiv, arătând spre unul sau altul dintre cei din faţa lor. Am realizat, atunci, că am intrat într-o bursă de valutişti din Teheran, şi m-am gândit că poate nu e un loc în care oamenii să primească cu braţele deschise străinii, mai ales când au camere foto cu ei. Şi, cam pe când parcurgeam acest lanţ logic, am fost bătut insistent pe umăr. M-am întors şi, în limbajul universal al semnelor, am fost întrebat de vreo 10 feţe încruntate deodată: „care-i treaba cu tine p-aci, moşule?” Am zâmbit, făcând o moacă de turist aflat la plimbărică: „iaca, şi eu, p-aci, casc gura, nu vă deranjaţi”.

Mi-au arătat camera: fără poze. Fără poze, fără poze, am încuviinţat, normal, păi ce să fac eu cu pozele? Nici n-am baterie, să ştiţi, doar mă plimb cu aparatul după gât aşa, ca să par mai interesant.

După care am simţit o nouă bătaie pe umăr. M-am întors. Şi am simţit o nouă bătaie pe umăr. M-am întors iar şi iar am fost bătut pe umăr, de data asta cu chicoteli şi râsete înfundate.

Valutiştii jucau bâza cu mine.

Am râs şi eu, hah-hah, ce amuzanţi sunteţi, acum plec, hah-hah-hah. Am luat-o pe lângă ziduri până în celălalt capăt al curţii, unde Lumpan avusese ceva mai mult noroc. Purta o conversaţie însufleţită cu un grup de tineri; îi dureau mâinile de-atâta vocabular.

– Vorbeşti franceză? m-a întrebat.
– Da. Mă, ăştia-s valutişti, aici e o bursă de valută, ştii?
– Da, da. Ăştia vorbesc franceză, vezi care-i treaba, mie mi-au arătat sacoşe întregi de dolari. Ăsta de-aici zice că are 100.000 de parai la el, mi-a explicat Dragoş. Am şi tras un cadru cu el.

Tabloul era complet. În curtea interioară a acelui bloc avea loc o bursă de valută în care se licitau cursuri de schimb şi cantităţi de monedă. Cei de pe postament erau conducătorii de facto ai bursei, aflaţi în posesia unor mari cantităţi de valută, pe care o tranzacţionau cu restul adunării, urcând şi coborând cursul în funcţie de cerere şi ofertă – şi de ştirile dinafară.

Nici o diferenţă, ca mecanism, între ce se întâmpla în capătul gangului in Teheran şi Wall Street.

În faţa mea, un iranian între două vârste, grizonat, cu un costum corect, chiar dacă uşor ponosit, m-a privit pătrunzător, înainte de a mă întreba:

– D’où êtes vous?
– De Roumanie.
– Ah! Vouis êtes amis des Serbes, n’est-ce pas?

A rezultat că persanul nostru avea un văr care fugise-n Europa, dar mai departe de Serbia nu reuşise să ajungă, unde se apucase să studieze pe-ndelete noua sa patrie adoptivă, informându-şi şi rudele lăsate acasă despre descoperirile lui.

Lumea e mică.

Auzindu-ne vorbind în franceză, alţi câţiva valutişti au început să-şi dea coate. Unul dintre ei ne-a întrerupt: „Sarkozy, kaput!” Restul grupului a izbucnit în râs. Am râs şi eu cu ei, uluit de întreaga improbabilitate a discuţiei: la 5.000 de kilometri spre vest, preşedintele Franţei tocmai se împotmolea într-o campanie electorală pe care avea s-o şi piardă, două săptămâni mai târziu. În Teheran, valutiştii ştiau cum mergeau alegerile franceze şi erau capabili să tachineze un străin pe care, auzindu-l vorbind franceză, îl credeau francez.

Am ieşit din curtea blocului zăpăcit de întreaga experienţă. Lumpan reuşise să tragă câteva cadre, pe care le vedeţi aici. Eu, unul, am fost prea intimidat de avertismentul iniţial ca să mai ating camera.

Pe bulevard ne aşteptau alţi valutişti. Au vrut poze cu noi. N-am putut să-i refuzăm.

Ne-am oprit într-o staţie de autobuz, să ne tragem răsuflarea. Acolo, cineva îngrijea un porumbel.