N-am întâlnit nicăieri oameni mai prietenoşi şi mai deschişi faţă de străini ca iranienii… cât timp nu poartă vreun soi de uniformă – şi e plin de uniforme prin Iran. Ni s-a spus încă de la început că nu avem voie să fotografiem sau să filmăm persoane în uniformă. Nu ni s-a explicat de ce. Am crezut că e vorba doar de militari şi de poliţişti, dar am descoperit, curând, că era vorba despre orice fel de uniformă, inclusiv, culmea ridicolului, de cele purtate de portari pe la hoteluri. Cu gesturi energice de nu-nu-nu, m-au îndepărtat de fiecare dată când […]

La ieşirea din Shiraz, scurt popas pentru cele trebuincioase drumului. Ca în oricare alt loc, trecătorii ne zâmbesc, se opresc să ne întrebe de unde venim, cum ni se pare. Dintr-un atelier, un bătrân priveşte şi el acest grup de străini îmbrăcaţi colorat, întâmplaţi de niciunde pe strada lui, în faţa micii lui afaceri, moştenită, probabil, de la taică-său, care o moştenise, probabil, de la taică-său. Viaţa e plină de minuni.

Că tot mă-ntreba cineva cum interacţionezi cu femeile în Iran: Da, îţi pozează, totul e să le zâmbeşti sincer. Fata de mai sus era cu o prietenă şi cu maică-sa într-o moschee din Shiraz. Se chinuiau să-şi pozeze reciproc la fereastra aia colorată, dar nu prea le ieşea – şi, pe cât de insistent le priveam eu, pe atât de rău nu le ieşea cadrul M-am oferit să le ajut şi am obţinut zâmbete fermecătoare drept răspuns, din partea fetelor, şi nişte priviri distrugătoare dinspre mamă. Cred că s-au auzit şi ceva mârâieli guturale când fata mi-a dat şi adresa […]

M-am aşezat la un moment dat pe o bordură, să-mi schimb cardul, că se umpluse de clipe din Iran. În faţa mea, şi el pe bordură, un vânzător îmi zâmbea: un străin, ce mişto, mai rar aşa ceva, să-i zâmbim, să-i arătăm că noi, iranienii, nu mâncăm europeni. I-am zâmbit înapoi: “stai aşa să-ţi fac o poză, vrei? Ştiu că vrei, ia fii atent, ţac-ţac, vrei să vezi? Hai să-ţi arăt.” M-am mutat lângă el, am umbrit cu palma ecranul camerei, i-am arătat: două cadre, un aer cam timid, ochi de-un albastru straniu. Mâinile, deformate de cine ştie ce boală […]

De trei ori la rând a spus nu. Taman când mă pregăteam să plec, s-a aşezat brusc la poză, jucăuş, cu păstârnacul ăla sau ce-o fi fost în braţe. A stat numai o secundă, cât să ridic camera şi să apăs pe declanşator. S-a ridicat imediat ce-a auzit declicul şi s-a-ntors la taraba lui. N-am îndrăznit să insist pentru un cadru mai bun. De zâmbit, a zâmbit aşa tot timpul.

“…în ziua aceea au trecut nişte străini pe stradă. Eu, în pragul uşii, la magazin, unde mama intrase să cumpere ceva, nu-mi mai amintesc ce, poate orez sau zahăr sau ce-o mai fi avut ea nevoie în ziua aia. Şi, cum îţi spuneam, au apărut nişte străini care cărau aparate foto după ei, umblau şi făceau poze. Unul s-a oprit la doi metri de mine, a pus un genunchi în pământ şi a-nceput să vorbească cu mine. Era cam moş, cu păr alb, şi ochelarist, şi nu ştiu ce limbă vorbea, dar zâmbea, aşa, la mine, aşa că m-am lipit […]

…da, dragă, şi, cum îţi ziceam, ne-am luat motocicletă. Săptămâna trecută, a adus-o bărbatu-meu acasă marţi. Da. Da, nou-nouţă, din banii luaţi anul trecut de la naşu’… D-aia, Pishro, ca-n reclamă. Cum să fie, e vişină putredă, ştii că-i place culoarea asta, nu ştiu de ce, da’ se dă-n vânt după ea. A, cum e pe motocicletă? Păi… ce să-ţi spun… E cam înghesuială, la drept vorbind.

Să presupunem că, într-o dimineaţă, în timp ce te plimbi printr-un bazar iranian, al cincilea tip care te opreşte în doar zece minute ca să afle de unde vii, cum te cheamă, ce-ţi place şi ce nu-ţi place în oraşul lui, ei bine, să presupunem că acest al cincilea tip ştie despre români că vorbesc o limbă latină, că-s înrudiţi cu italienii şi, zâmbind fără întrerupere, spune că Roma e unul din oraşele sale favorite. Te aşezi la taclale cu el. Te invită în magazinul lui de covoare. Îi spui că nu cumperi nimic, zice că e-n regulă, ştie, se […]