Să presupunem că, într-o dimineaţă, în timp ce te plimbi printr-un bazar iranian, al cincilea tip care te opreşte în doar zece minute ca să afle de unde vii, cum te cheamă, ce-ţi place şi ce nu-ţi place în oraşul lui, ei bine, să presupunem că acest al cincilea tip ştie despre români că vorbesc o limbă latină, că-s înrudiţi cu italienii şi, zâmbind fără întrerupere, spune că Roma e unul din oraşele sale favorite.
Te aşezi la taclale cu el. Te invită în magazinul lui de covoare. Îi spui că nu cumperi nimic, zice că e-n regulă, ştie, se vede pe mine, doar vrea să vorbim. Oare beau ceai? Beau, fireşte, şi bem ceai aşezaţi pe scăunele, înconjuraţi de cele mai frumoase covoare pe care le-am văzut vreodată, covoare persane create la ele acasă. Vânzătorul de covoare, pe care să zicem că-l cheamă Abed, de exemplu, spune că el nu e vânzător de covoare, propriu-zis. De fapt, el a studiat arta covoarelor, la universitate, pentru că, ştii? sunt două aspecte ale industriei, cea comercială, care se referă la vânzarea şi cumpărarea unor obiecte, şi cea artistică, adică ce-l interesează pe el, prin care se studiază modurile de exprimare artistică ale diferitelor şcoli de ţesut covoare din Persia.
Deşi-mi vorbeşte numai despre covoare, e clar că nu încearcă să-mi vândă nimic. Vânzătorii din bazarele iraniene nu au insistenţa şi şmecheria turcilor. Lui Abed, ca şi celorlalţi care interacţionează cu mine zilele acestea, prin oraşele Iranului, le place să cunoască vizitatori şi să se ţină de cuvânt în faţa lor mai mult decât să le bage mâna-n buzunar.
Îl întreb de Roma. A călătorit în Europa? Da, zice Abed, în mai multe ţări. A fost în Franţa (ah, Parisul!), în Belgia, în Olanda (nu, n-a fumat), în Germania, în Cehia, în Italia, fireşte. Praga i-a plăcut mult, şi mâncarea italienească, un prânz mediteranean stropit cu o sticlă de Chianti.
Păi cum, Abed – îl tachinez – tu bei vin? Păi normal, de ce te miri? Dar nu e interzis? Este, zice profesorul de artă a covoarelor, dar cine crezi că ia în seamă interdicţia asta?
Nu bravează şi nici nu încearcă să mă impresioneze. Vorbeşte despre un fapt comun de viaţă.
Ai auzit de Shiraz? ma-ntreaba. Am auzit, raspund, e un vin pe care-l cumpăr eu de la supermarket, vine din California, sau din Australia, pentru că în Iran, de unde provine soiul, din apropierea oraşului Shiraz, în Iran nu se mai face, e ilegal, cel mult se exportă strugurii.
Sigur că nu se face – oficial. Uite, zice Abed, unul dintre prietenii mei are o vie şi face cam 1000 de litri pe an. Eu primesc 80.
Mă uit la interlocutorul meu, uşor incredul. Râde de mirarea mea. Toată lumea bea, îmi zice, una e ce vezi tu pe stradă şi alta e ce se-ntâmplă acasă.
Ceva mai târziu, discut aparte cu unul dintre organizatorii călătoriei noastre. Îi povestesc ce-am aflat dimineaţă. E posibil, zice, se mai întâmplă, mai sunt cazuri, nu s-a aflat. 1000 de litri? fac eu. E o tonă de vin, nu e ca şi cum ţi-ai face o friptură de porc pe ascuns, sunt o mie de litri, o grămadă de struguri de transportat, de tescuit, de pus la fiert, de îngrijit şi bibilit… Şi via, îi trebuie un an întreg de grijă ca să-ţi dea, în schimb, tona asta de vin. Cum să faci aşa ceva fără să ştie toată lumea în sat? Se poate, zice oficialul. Mă strâmb a neîncredere. Aduc noi argumente. Cedează, în sfârşit.
Uite, zice omul. Am fost în Europa comunistă, acum mulţi ani. Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Toată lumea se descurca într-un fel. Da, ştiu, zic eu, cu săpunul, cafeaua, Kentul lung, toate celelalte, aşa e, ne descurcam. Ai înţeles? răspunde interlocutorul. Lumea se descurcă şi aici. Asta înseamnă că pot echivala dublul limbaj al societăţilor comuniste cu ce se întâmplă în Iran acum? Omul redevine prudent. Poate, zice el, poate, dar cu unele nuanţe.
După alte câteva zile, aflu prin intermediar că băutura se poate cumpăra (şi) de la un soi de magazine ambulante – portbagajele unor maşini care vin, ele, la client, din moment ce clientul n-are la ce magazin fix să meargă. Poţi cumpăra orice, dar plăteşti scump. O sticlă de Johnny Walker, luată de curând pentru o petrecere, cu 100 de dolari. Foarte scump. Foarte scump, e de acordul omul care plătise, cu atât mai mult cu cât era doar Red Label.
Dar încearcă să faci tu o petrecere cu iaurt în loc de whisky, să vezi ce iese.
12 comentarii Adaugă comentariu
mi-ai adus aminte de tata, când a venit acasă cu porcul tăiat, în portbagaj …
Si mie mi-ai adus aminte cum faceam tuica cu bunicul si unchii mei. Noaptea la foc de lemne si ne mai culcam spre dimineata odata cu scularea cocosilor. Miroseam a fum ca naiba. Cand se vedea cate un foc in sat se spunea: „A iesit al lui …cutare la puscat de mistreti”(numai mistreti nu erau…erau sticle cu tuica). Asta pentru ca zona in care mergeam era in apropierea unei paduri din care mai ieseau cateodata mistreti si cam faceau ravagii in porumb si cartofi. Dar asta era rar. Cand ieseau mistretii din padure oamenii mai ieseau noaptea sa traga cu cutii cu carbid pentru a-i speria si sa-i trimita inapoi in padure insa foloseau „puscatul la mistreti” ca stratagema de a face tuica. Pe vremea aia numai Ceau’ avea voie sa impuste mistreti…asa ca lumea iesea la „puscat mistreti” cam toata vara si toamna. Desi nu era cazul. Oamenii astia au invatat sa se ascunda si ei ca si noi si e in firea omului ca tot ce-i este interzis sa infaptuiasca intr-un fel sau altul. si apoi ia gandeste-te ca multi urmau cursurile facultatilor din tarile comuniste ca era mai ieftin……si invatau cate altceva din supravietuire.
Calatoria in Egipt mi-a oferit ocazia de a cunoaste negustorii dornici de a sta la vorba. Ne asezam in fata tarabelor, aprindea narghileaua si ne puneam la vorba. Nu trebuia sa cumpar nimic. Il interesa sa afle mai multe despre Romania, despre noi ca oameni, diferite expresii. Initial nu am prins siretlicul, insa dupa cateva rumegari, nocturne, am inteles ca, defapt, ei cu cat stiau mai multe despre tara ta de origine, cu atat cresteau sansele ca viitorii turisti din respectiva tara sa cumpere de la ei, fara negocieri prea mari.
Frumos reportaj , felicitari.
,,Poate, zice el, poate, dar cu unele nuanţe”…
Mai agravante ca in alte parti, cred si eu.
iar tanarul Abed are si un tricou cu formatia de muzica rock psihedelic WOODEN SHJIPS
fraza de incheiere este „bestiala”
Chestia cu invitatul este o tactică excelentă. Pe mine m-a agăţat în Egipt pe o străduţă unde hoinăream, un egiptean care avea o prăvălioară super exotică pentru parfumuri…esenţe…d’ale lor. Băi frate…după fo trei cafeluţe şi o pălăvrăgeală zdravănă în engleză tot ma.am ales…contra cost…cu trei flacoane cu nişte super esenţe de care îmi amintesc şi acum cu nostalgie. Interesant însă că vreo câteva zile am mirosit a mosc amestecat cu scorţişoară.
Si totusi, a vb cu tine doar de dragul de a schimba o vorba … si atat?
Imi vine greu sa cred ca ei care sunt „negociatori” excelenti nu au incercat ca la finalul discutiei sa te indrume totusi spre un covor?
Nu, n-a incercat, altfel scriam. I-am trimis pozele pe mail, s-a bucurat mult. Zice ca sa mai vin 🙂
Treaba cu covoarele e cam aşa:
– Dom` Petreanu, dă-o încolo de treabă, până acum vindeam covoare de Cisnădie în draci. O să mă aduceţi la sapă de lemn, voi, românii. 🙂
Imi par curiosi iranieni de rand, din ce povestesti. O curiozitate benefica.. Nu te opresc si nu te intreaba pentru a fi ospitalieri, ci pentru a afla!
nu este adevarat, iraniani sunt foarte ospitalieri .