16.12.1989. Scânteia

N-am bănuit nimic. Nici măcar nu speram.

Cu 3 săptămâni înainte, Nicolae Ceauşescu navigase ca un spărgător de gheaţă prin aşteptările României tăcute, fiind reales, a câta oară? la al XIV-lea Congres. În casă, la şcoală şi la fabrică se făceau bancuri amare despre „corabia-n zbor”, despre „cârmaciul şi cârmacea”. Zvonurile despre un cancer al Conducătorului se disipau, contrazise de vigoarea de la tribună. În lagărul comunist, toate barăcile deschideau ferestrele şi făceau curăţenie. Peste tot bătea vântul schimbării, numai noi şi albanezii ţineam totul încuiat. Viaţa tuturor era pe un curs pre-stabilit, „neabătut”, precum impunea planificarea atotputernică a Partidului.

Lucram de 3 ani într-o hală de montaj, într-una din miile de fabrici inutile ale RSR. Lipeam contactoare cu letconul, sficuiam cabluri, izolam cu varniş înmuiat în tiner, trăgeam kilometri de sârme prin tuburi izolatoare, asamblam cutii pentru echipamente de automatizare ce nu mai automatizau nimic. Sursele de curent montate în acel atelier nu treceau testele, aparatele produse nu mai erau ridicate de nimeni, aglomerând culoarele de trecere, comenzile de export erau aşteptate ca Mesia, dispărute demult, fără explicaţii inteligibile.

Mă înscrisesem pe listele sindicatului la o garsonieră. Eram pe locul 134. Veniseră 8 în 1989, dar erau promisiuni că în ’90 numărul avea să crească. Dacă mă însuram, aveam mai multe şanse, la 2 camere erau numai 80 de cereri. În 3 ani, urma să termin facultatea, primeam o diplomă de inginer, mi-ar fi crescut salariul şi aş fi început programul de lucru la 8, nu la 6.30 dimineaţa, boierie! Mă bătea gândul să mă înscriu şi pentru o Dacie, dar mai strângeam bani. Poate peste 5 ani.

Viitorul era simplu: o garsonieră sau două camere, o nevastă, o Dacie şi un videocasetofon, un loc de inginer, un carnet de partid ca să pot avansa, un salariu mai bun, o pensie, un mormânt.

În atelier, aveam câţiva prieteni şi doi-trei duşmani. În rest, muncitorimea mă privea cu un uşor dispreţ şi ceva mefienţă – în fond, urma să le fiu şef într-o zi, poate era mai bine să mă stârpească de mic? Sau poate să se pună bine cu mine dintru început… Nea Simi, în spatele meu, părea singurul care nu dădea doi bani pe asemenea gânduri complicate. Era prea bătrân şi prea lovit de viaţă ca să se-mpiedice de un mucos. Filozofia lui – „ooo-oof, futu-te-n cur, viaţă!” – un reproş pe care-l striga nimănui şi tuturor în gura mare, în atelier, cam de două ori pe oră. În rest, un tip tăcut. Nea Titi, lângă el, un turnător de o obrăznicie remarcabilă, lingăul tipic, care manifesta faţă de mine un comportament schizofrenic, fie model bale-pe-pantofi, fie cuţit-în-spate, vorbind singur majoritatea timpului într-o română dezacordată ce-mi dădea fiori.

Alte personaje: Ada, fată bună-suflet cald-picioare lungi, pe care mă gândeam că ar fi meritat s-o regulez, dacă n-aş fi fost îndrăgostit de R.; Dobre, şeful de sindicat, care mă testa pe unde mă prindea cu întrebări încuietoare ce mă făceau să râd, trezindu-i indignarea („ce reprezintă cei 3 A, tovarăşu’ Petreanu, a?” „Autocontrol, autogestiune… autostop?”); ing. Albu, şeful de secţie, care-mi jurase că mă va termina, după ce refuzasem să mă duc la „antrenamentele pentru sărbătorirea zilei de 23 August”; nea Jean, securistul „expus” al atelierului, mereu interesat să ştie dacă am auzit nu-ştiu-ce la Europa Liberă; Paulică, chiulangiul simpatic, descurcăreţ în orice situaţie.

Şi, evident, Ovidiu, cel mai bun prieten, colegul meu de banc de lucru, omul cu care împărţeam tot – sertare, fierbătoare, tacâmuri, scule, sandviciuri, ceai, cafea, ţigări, glume, idei, planuri şi vacanţe. Amândoi, studenţi, venind dimineaţa pe biciclete la muncă, amândoi ştergând-o englezeşte pe la aceeaşi oră, făcând echipă când era de tras tare şi când era de chiulit.

În afara fabricii, viaţa mea însemna orele de la facultate, ca student mediocru, chinuindu-mă să pricep analiza matematică şi fizica cuantică şi toate celelalte mistere ale ingineriei teoretice, atât de departe de realitatea din fabrici. Dan Bucur „Bucurie” era prietenul care mă scăpa când nu înţelegeam materia de examene – adică mai tot timpul, omul care încerca să mă înveţe bridge, îmi arăta cum se agaţă fete, cum se intră neinvitat la petrecerile din cămine, cum se chiuleşte cu scop, pentru a descoperi lucruri interesante, nu doar aşa, pentru a lenevi ca loaza.

Viaţa mai însemna familia, mama şi tata, în sfârşit calmaţi după ce reuşisem 3 lucruri mari într-un an; să intru la facultate, să termin armata fără să mă-mpuşc din greşeală şi să mă angajez undeva.

Viaţa mai însemna, mai mult decât orice în acei ani, pasiunea devastatoare pentru R., pe care o cerusem deja de nevastă, spre amuzamentul ei greu disimulat, pe care o iubeam cu disperare, căreia îi scriam scrisori de dragoste şi la 21 de ani, la fel ca în adolescenţa nu atât de îndepărtată, alături de care descopeream zilnic tainele cuplului, dulci sau amare, după caz.

Urma să trăiesc Revoluţia cu aceşti oameni. Viaţa tuturor urma să se schimbe pentru totdeauna. Dar pe 16 decembrie, o sâmbătă ca oricare alta în Bucureşti, nimeni nu simţea explozia iminentă.

Pentru mine, mai importantă era vacanţa de Crăciun, aranjată cu mare greutate, unde urma să fiu o săptămână întreagă singur cu R., fără părinţi, fără ascunzişuri, în aceeaşi cameră, la Hotel Montana din Sinaia. Urma să plecăm pe 21 decembrie – şi venea şi Bucurie cu noi, singur, dar convins că va rezolva problema încă din prima seară.

600 de km mai la Vest, un preot maghiar şi câteva zeci de manifestanţi aprindeau un fitil lung, ce ducea la toată încărcătura inflamabilă de furie latentă, speranţă şi dorinţă de libertate îngropată la temelia societăţii socialiste multilateral dezvoltate.