19.12.1989. Vibraţia

E deja marţi, au trecut trei zile de când a început nebunia asta în Timişoara, azi e a patra şi, cum-necum, a încolţit speranţa. Europa Liberă face transmisiuni maraton, ca niciodată. Toată lumea ascultă pe unde apucă, aproape sfidător. În atelier, la unul din bancurile de lucru, Nea Gică a prins postul pe unde scurte şi acum se aud binecunoscutele ţiuituri subversive încă de la intrarea în hală. Maistrul face feţe-feţe şi se apropie de el, să-l potolească. Nea Gică izbucneşte într-o cascadă de înjurături şi aproape că-i trage un şut. O fi Gicuţă cam nebun, toată lumea ştie, dar şi atmosfera e încărcată. De jur împrejur, oamenii tac, nici nu se iau de şef, dar nici nu-i zic lui Gică să-nceteze. Maistrul se retrage, prudent – mai târziu, dacă-l întreabă cineva, va spune că el a încercat, dar ce să-i faci, te pui cu lunaticul?

Ceva mai în spate, eu şi cu Ovidiu suntem cuprinşi de o euforie bezmetică. Şurubărim cu spor, dar fără rost, lipim ce avem de lipit în mare viteză, ne facem cu ochiul, aruncăm şopârle fără ţintă precisă, numai aşa, ca să vedem efectul asupra securiştilor şi şefuţilor: „Lasă, lasă! Iiiiii, cuţît-cuţît-cuţît, di tri ori te-am ascuţît!” Ne răspunde Paulică, intrând în joc 3 bănci mai în faţă, peste culoar: „De, boierule, de!” Securiştii şi şefuţii sunt cuminţi, nu ne aruncă nici o privire, le-a căzut nasu-n hârtii. Nea Simi se amuză şi el, şi-a prescurtat cu subînţeles mantra, a renunţat la „viaţă” şi acum rage doar „Oooo-ooof, futu-te-n cur!”, ca să înţeleagă fiecare ce-şi doreşte.

În pauza de masă, decidem că e cazul să facem ceva mai multă gălăgie. Ovidiu mufează la casetofonul hodorogit o boxă recuperată de la un pick-up vechi. Eu scot caseta galbenă cu Beatles, reglez cu şurubelniţa fină capul de redare şi apăs play. În atelier miorlăie cei 4 magnifici, înregistraţi probabil la a 50-a mână, învârtiţi pe un cabestan aflat în rigor mortis de ani de zile. Ovidiu şi cu mine ţinem ritmul cu toate sculele pe care le avem la îndemână, buşind marginile de metal ale meselor, lămpile, scaunele, scrumierele, farfuriile şi ceştile scoase pentru prânzişor. Lălăim cât ne ţine gura, mai ştim şi versurile din când în când, Paulică aplaudă, Ada râde cu lacrimi, chiuit. N-am mai făcut niciodată aşa ceva în fabrică, dar dacă Nea Gică ascultă pe faţă Europa Liberă, noi de ce nu ne-am bucura?

Deodată, îl vedem pe nea Titi, turnătorul, prăbuşindu-se peste priza noastră. Smulge cablul, trânteşte năprasnic un ciocan în blatul mesei şi urlă înspre noi: „Nu vă e ruşine, nesimţiţilor? La Timişoara mor oameni, e masacru, şi voi dansaţi?”

Rămânem cu şurubelniţele în aer, încremeniţi, cu gura căscată. Are dreptate, îmi fulgeră prin minte, japiţa asta are dreptate, sunt un nesimţit fără inimă, oamenii chiar mor la Timişoara şi noi ţopăim ca boii loviţi de streche. Mi-e ciudă şi mi-e ruşine, şi pentru că nu mi-am dat seama, şi pentru că mi-a arătat-o un jegos, pe care nu dau doi bani. Tăcem, cu urechile roşii, Ovidiu îl mai bodogăne, dar e inutil, momentul s-a dus.

Acum, după 18 ani, cred că a fost vorba despre altceva. Nu era lipsă de respect, era o vibraţie adâncă, a speranţei renăscute, o energie în creştere, pe care trebuia să o exteriorizăm într-un fel, care avea nevoie de supape. Morţii de la Timişoara au imprimat această vibraţie unei ţări întregi. În câteva zile, tensiunea acumulată n-a mai putut fi înghiţită în tăcere şi nici nu s-a mai putut elibera doar prin mici sfidări, dans sau lălăit. Era prea puţin. Era nevoie de ceva mai mult.

Era nevoie de o explozie.

Articol din categoria: 1989

4 comentarii Adaugă comentariu

  1. #2 Comentariu nou

    La sfarsitul verii lui 87 aveam 8 ani si, firesc, urma sa trec in clasa a doua. O vara greu de uitat avand in vedere ca atunci, la o nunta banala, am ascultat prima data Beatles. Socul a fost atat de puternic incat, acum, la mai bine de 20 de ani de la acea vara, nu mi-am revenit. Responsabilul cu muzica de la acea nunta care intamplator era si cel care se casatorea, probabil impresionat de pasiunea pe care o facusem brusc pentru muzica aia, mi-a daruit caseta. Era un Orwo redegist si uzat pe care il am si acum. Am ascultat-o ani de zile, zi de zi, si, uneori, o mai ascult si acum. Stiam fiecare cantec, fiecare sunet, fiecare stersatura de pe banda si fiecare zgomot. Inca le stiu. Visam si iubeam muzica aia si, mai ales, desi nu stiam cine sunt si de unde vin, ii adoram pe cei care o faceau. Doi ani si ceva mai tarziu, pe douazeci si ceva decembrie ( cred totusi ca era inainte de Craciun) stateam pe strada cu ceilalti copii si ne uitam la miile de oameni care marsaluiau si scandau, fluturau steaguri si indemnau lumea sa-i urmeze. Stiam ca e revolutie, stiam ca se tragea si stiam ca “tiranul” a fugit. In toata “veselia” aia, la un moment dat, am auzit-o pe maica-mea chemandu-ma disperata in casa, cica trebuia sa vad ceva la TV. Am fugit mai mult speriat decat curios. La televizor, in faimosul studio in care s-a intamplat toata mascarada din zilele alea, cativa oameni vorbeau de Beatles iar unul dintre ei, amenintator, a zis la un moment dat ca “in cele ce urmeaza, ii vom si vedea, in premiera la TVR, pe cei patru beatlesi”. Tin minte ca mi-a stat inima si pentru cateva clipe n-am mai putut respira. Au aparut si au cantat Twist And Shout. N-am auzit mare lucru. Eram socat si fermecat de cum arata si de cum se misca. In mintea mea, mi imaginasem cu totul altfel. Dupa ce s-a terminat, am iesit inapoi pe strada urland laudaros la ceilalti copii ca i-am vazut pe Beatles. Aveam 10 ani si revolutia mea tocmai incepuse.

    0
    0
  2. #3 Comentariu nou

    In decembrie 1989, eroii Revolutiei au iesit in strada facandu-ne un cadou insangerat: Libertatea. Ei au murit pentru… noi. Acum este momentul ca noi sa iesim in strada, sa ne amintim si sa amintim celorlalti ca EROII NU MOR NICIODATA!

    Vineri–18:00–Piata Revolutiei–>Sala Dalles

    >> Da mai departe >>

    0
    0
  3. #4 Comentariu nou

    Nicu Buica la blog…io nu ascultam nici Europa Libera, nici nu ma uitam la televizor….eram in arest la domiciliu…afara era foarte urat – doar sunt din sulina –
    si eram disident prin ignoranta. Nu stiu daca era 21 sau 22. Impodobeam bradul lu mos Gerila io, frate-miu si parintii si aveam televizorul aprins, nici nu stiu de ce, poate in asteptarea unei secvente dintr-un serial si ala prost pe care ni-l livrau. Tin minte agitatia, strigatele multimii si muteania care i-a cuprins pe ai mei. Era frica. Parca ei erau acolo in strada si il infruntau fata in fata pe Ceausescu. Io in schimb eram cu beteala in mana – cu un ochi la brad cu unu la televizor, un OLT nenorocit cu o sticla verde in fata – din cate imi amintesc ai mei imi spuneau ca protejeaza ochii. Bradul era cam gol. Trebuia impodobit. Iar televizorul trebuia privit. Nu prea aveai multe minute de care sa te bucuri pe zi. M-as fi uitat si la un discurs de-a lu Ceausescu daca era….orice pentru putina animatie stiind ca la lasarea serii nu ma va astepta decat un joc de remmy sau de septica la lumina lumanari. Apoi nimic…doar puricii televizorului iar noi am continuat sa impodobim bradul.

    Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc…11 septembrie… am ajuns acasa si am vazut live cum se prabusesc turnurile…de data asta cei rai faceau spectacol…si totusi, nici atunci nu constientizam pe deplin ce se intampla…aveam programata o partida de baschet iar pe drum pariam cu prietenii unde va lovi urmatorul avion…io am mizat pe Statuia Libertatii…am gresit…a ramas in picioare

    0
    0