21.12.1989. Disperarea

Nici azi, 18 ani mai târziu, nu mă pot hotărî: şi-a băgat dracul coada sau a fost doar aripa îngerului meu păzitor?

Pe 21 dimineaţa ne-am îndreptat spre gară – Bucurie, R. şi cu mine. Ne-am strâns la Informaţii, locul în care toată România ce a trecut prin Gara de Nord şi-a dat întâlnire cel puţin o dată. Aveam toţi feţe lungi şi eram şi cam nedormiţi – trăsesem cu urechea la Europa Liberă toată noaptea. Eu, mai posac ca niciodată, pentru că tocmai văzusem semnele înfrângerii tropotind în sus pe scările de la metrou. Zeci de oameni se duceau la miting, cărând pancarte roşii cu rânduri albe şi portrete ale lui şi ale ei. Mitingul convocat cu o seară înainte, justificarea represiunii anunţate.

Unul dintre grupuri m-a lipit de perete, într-o cavalcadă veselă. Un grup de vreo 10, tineri trimişi la miting de pe cine ştie ce platformă industrială, căutând locul de adunare. Râdeau cu gurile căscate, îşi trăgeau ghionturi şi făceau glumele groase ale muncitorilor, acele glume pe care le ştiam prea bine, după aproape 3 ani de hală de montaj. Erau avangarda comunismului biruitor, gata să înfrângă orice îndoială le-ar fi stat în cale. Erau nepăsători, fericiţi pentru ziua liberă dată de partid. Erau sfârşitul revoltei, pumnul de fier al proletariatului, gata să astupe, din Bucureşti, gurile însângerate din Timişoara.

Şi Bucurie, şi R. văzuseră scene asemănătoare. Ne-am luat bilete, ne-am urcat în tren şi am plecat.

La Sinaia, ne-am cazat la Hotelul Montana, peste drum de Primărie. Am lăsat-o pe R. să desfacă bagajele, iar eu m-am apucat să caut Europa Liberă pe radiocasetofonul fetei. O raritate japoneză, ultimul răcnet, adus de un tirist, vecin al familiei. Un Aiwa pe care l-am blestemat din tot sufletul, pentru că nu prindea nimic, nicăieri, nici pe balcon, nici în baie, nici în cameră, nici sub pat, nici în dulap.

În hotel, lume multă, dar şi multă tăcere. Am încercat să trag de limbă recepţionera, dar nici unul nu avea încredere în celălalt: eu eram prea tânăr şi prea necunoscut, ea prea recepţioneră, la un hotel în care mai veneau şi străini, pentru a nu şti amândoi cu ce se ocupă de fapt. Ne-am dus la poştă, încercând să sunăm acasă, dar liniile erau fie ocupate, fie ca şi inexistente.

Noi trei sufeream în lipsa radioului şi pentru că nu mai ştiam, de aproape 10 ore, ce se întâmplă în ţară, însă în acea seară am întâlnit, în faţa unui telefon public din Sinaia, doi timişoreni căzuţi din lună, care nu ştiau nimic din ce se petrecuse în oraşul lor.

Erau doi puşti ce coborâseră în oraş, după două săptămâni pe munte, la cine ştie ce cabană. Am intrat în vorbă, cu toţii nemulţumiţi că nici unul dintre noi nu reuşeam să prindem o legătură. Ei erau chiar mai miraţi, pentru că încercau întruna, de dimineaţă, peste tot unde vedeau un telefon public. Voiau să anunţe acasă că au rămas fără bani şi că ar avea nevoie de puţină înţelegere şi de dragoste părintească sub forma a 100 de lei ca să se-ntoarcă.

Am căscat gura la ei ca la o pereche de girafe mov. Le-am povestit ce ştiam. N-am să uit niciodată panica din privirile lor – şi mai ales cum a crescut, pe măsură ce le dădeam amănunte. Au plecat direct la gară; nu i-am mai văzut niciodată şi sper din toată inima că nu-i aşteptau veşti proaste acasă.

Într-un târziu, R. sau Bucurie au reuşit un scurt telefon. Laconic, sub paranoia ascultării telefoanelor, ni s-a transmis că „la Bucureşti s-a întâmplat ceva la miting”, „a fost o problemă”, „s-a întrerupt transmisiunea de la tv”, plus un val de sfaturi de prudenţă.

La 10 seara, în oraş s-a închis totul. Am mai rămas într-una din camere, toţi trei, un timp, întorcând pe toate feţele puţinul pe care-l auzisem.

Într-un târziu, ne-am culcat, fără să ştim că, la Piaţa Universităţii, mureau oameni.