22.12.1989. Explozia

DIMINEAŢA

Noroc că-i iarnă, putem ţine mâncarea de acasă pe balcon fără frică. Ne dă jos din pat reflexul condicii de 6.30, dublat de foamea matinală a vârstei 21 de ani. Scociorâm prin pungi, scoatem borcanul cu unt la apă, şniţelele, brânza topită „la triunghi”, nişte dulceaţă. A mai rămas şi ceva pâine, cam rece şi cam umedă, dar ajunge pentru începutul zilei. Roadem, mestecăm şi înghitem ce-am întins pe măsuţa din camera de hotel, noi, băieţii, mai mult, R. mai cu fereală. Plecăm apoi prin oraş, în căutarea unui „bar de zi” şi a unei „cafele”, fie ea nechezol sau nu.

În holul de la Caraiman, din marginea parcului, încremenim cu urechile ciulite. La recepţie merge un televizor. Cu inconfundabila-i atitudine de piază-rea, George Marinescu citeşte un comunicat halucinant. „Generalul Milea trădător… a fost descoperit… s-a sinucis… „. Îmi trece prin minte că pe asta n-o s-o înghită chiar nimeni, în primul rând armata, că aici e sfârşitul Ceauşeştilor, într-adevăr, că dacă populaţia nu i-a putut răsturna, o vor face militarii, foarte curând. Ieşim din Caraiman hotărâţi să ne întoarcem acasă cu un tren de seară, nu mai e de stat în Sinaia.

LA AMIAZĂ

Am prins o masă liberă în restaurantul de la Montana. Convenabil, nu vom mai alerga prin tot oraşul în căutarea unei supe lungi. Aşteptăm minute în şir, mai mult ca de obicei, să dăm comanda. Ospătăriţa e neatentă, mai neatentă decât e uzual în restaurantele comuniste. Toarnă mai multe polonice decât ne-am obişnuit, are o anume sacadare bizară în mişcări. Alţi chelneri traversează cu pas grăbit sala şi se vâră în bucătărie. Se aude rumoare. O întreb, şoptit, ferindu-mă de ceilalţi clienţi:

– Ce e?
– Nimic, ce să fie?
– Ce e, ce se-ntâmplă? Spuneţi-mi, vă rog, ce se întâmplă, e ceva!

Femeia tace o clipă, privind pe fereastră. Are în braţe un oloi de porţelan din care iese o coadă de polonic. Femeia şi oloiul emană un miros de ciorbă răsfiartă şi de prăjeală adânc impregnată în haine şi în păr – mirosul tuturor chelnerilor din unităţile ITHR, „la munte şi la mare, în orice-mprejurare”. Îl simt până în fundul creierului când se apleacă spre mine şi-mi şuieră:

– A fugit Ceauşescu, e la televizor.

Fraza nu are nici un înţeles, oricum ai lua-o. Cum să fugă Ceauşescu? De unde să fugă şi unde să fugă? Şi, mai ales, cum mai e la televizor dacă a fugit? La ce televizor? La ora asta oricum nu e emisie. Mintea mea se opreşte. Femeia îmi observă uluirea şi încearcă să mă ajute, la fel de ilogic:

– Veniţi să vedeţi în bucătărie, a fugit.

Nu pricepem nimic, în continuare, dar ne ridicăm de la masă şi o luăm la picior spre bucătărie. După noi, şi alţi clienţi, alertaţi de nervozitatea generală.

Sunt vreo 15 persoane adunate în faţa unui dulap. Pe dulap, la 2 metri înălţime, un televizor alb-negru. Pe ecran, o adunătură de zmuciţi vorbesc toţi odată. Îi recunosc vocea lui Sergiu Nicolaescu. Se aud fraze de neconceput: „dictatorul a fugit… suntem liberi… dictatura a căzut… fraţilor, libertate…”

Lumea se ambalează, se aud câteva strigăte, apoi înjurături, apoi un vacarm general. Ieşim în stradă, tustrei. În câteva minute, bulevardul central se umple. Sunt mii de oameni, sărind în sus de emoţie, răcnind, fluierând, dansând. Suntem pupaţi de necunoscuţi şi strângem şi noi în braţe pe cine prindem. Plângem, râdem, e ireal.

Coloana se pune în mişcare la unison, în mod misterios. Ne îndreptăm spre singurul simbol mai de Doamne-ajută al dictaturii în Sinaia: Cazinoul, de ani de zile accesibil doar pentru partid, aflat la îndemână, la capătul străzii. Mulţimea strigă „fără violenţă” în dreptul unei librării cu geamuri sparte. Prin aer se răsucesc Operele Complete ale cuplului. Cărţile sunt luate la şuturi şi făcute praf, cineva se străduieşte să le dea foc, fără prea mult succes. Torentul manifestaţiei ne poartă mai departe, dar pe Bucurie l-am pierdut, a dispărut în mulţime, luat de un val de entuziasm.

O ţin pe R. strâns de mână până când ajungem în curtea Cazinoului. Un om este aruncat în aer, prins de zeci de braţe, proiectat înapoi, apucat iar, o dată, de două ori, de 6 ori, neobosit. Se contorsionează în imponderabilitate, bate aerul cu mâinile şi picioarele, se zbate ca un trup fără cap, e realmente îngrozit: este un soldat din trupele de Securitate, un trupete, probabil „biban”, recrutat cu maximum 3 luni în urmă. De fapt, nu riscă mai mult de un cucui. Poporul victorios e generos, a decis că uniformele, de orice fel, au trecut de partea Revoluţiei şi acum fraternizează în acest mod entuziast, dar soldatul nu pare să priceapă, e schimonosit de groază. Revine în sfârşit pe două picioare, dar se prăbuşeşte instantaneu în genunchi, apoi în patru labe. Mulţimea se alertează, se aud urlete, însă totul se transformă într-un uriaş hohot de râs: copilul ăsta îşi căuta căciula printre picioarele demonstranţilor, căciula lui, pe care, dacă o pierde, o va plăti cu zile de arest, aşa scrie la regulament, cazarmamentul nu se descompletează când te atacă inamicul.

Două ore mai târziu, ajung cu R. înapoi la hotel. Urcăm să facem bagajele, să ne-ntoarcem acasă. Bucurie, dat dispărut în continuare, dar presupun că va apărea şi el, curând. N-am nici o idee pe unde umblă, dar parcă-i aud vocea, trebuie să fie aproape… Deschid geamul şi într-adevăr, vocea prietenului meu umple bulevardul, revărsându-se dintr-o pereche de megafoane atârnate pe faţada Primăriei. O iau la fugă pe scări, traversez şi mă-mpotmolesc în mulţimea de gură-cască ce ascultă şi reacţionează la discursurile liderilor locali ai Revoluţiei. În balcon, liderul cel mai gălăgios gesticulează larg, aranjându-şi la intervale regulate ochelarii pe nas şi freza peste cap. Bucurie al meu domină mulţimea, vorbeşte despre unitate, despre non-violenţă, despre libertate, uite că i-au rămas ceva lecturi în cap, până la urmă.

Dau zdravăn din coate ca să ajung la intrarea în clădire. Doi tipi îmi pun pumnul în piept: prostimea nu intră în cartierul general după cum are chef.
– Trebuie să ajung sus, trebuie să vorbesc cu Bucurie!
– Cu cine mă? Cine-i ăsta? Ce vrei mă, cine eşti?
– E colegul meu, uite-l sus, e ăla care vorbeşte!
– Mă, cine eşti tu, mă? Nu eşti de pe-aici!
– Sunt student, amândoi suntem studenţi, suntem studenţi din Bucureşti! răcnesc la ei şi gărzile se dau la o parte, respectuoase. Se ştie, studenţii şi tineretul au făcut Revoluţia!

Sus, aştept o pauză de respiraţie, apuc liderul de guler şi-l trag înăuntru.

– Mă nebunule, ce faci aici? Hai acasă, dracului, te-au apucat discursurile? Hai să mergem!

Liderul nu e prea mulţumit, dar coboară cu mine. Ajungem în stradă exact când mulţimea furioasă se pregăteşte să linşeze primarul. Bucurie, recunoscut de mulţime, este aclamat. Eu stau lângă el, mai înalt şi cu o canadiană „cu muşchi”, probabil par garda lui de corp. Judecata sa e scurtă şi sentinţa imediată:

– Lăsaţi-l dom’le în pace, o să plătească dacă e de plătit, dar nu aşa! Du-te dom’le acasă şi nu mai ieşi, ce dracu’!

Lumea se uită cam urât la noi, dar omul scapă cu doar două picioare-n dos şi dispare. Aş vrea să cred că i-am salvat viaţa.

SEARA

Stăm lipiţi de televizor, am uitat de bagaje, Revoluţia se dă în direct. Străzile s-au golit, victoria a fost câştigată, cât să stai în frig aşa, fără nimic de spart sau de linşat?

Vine seara şi, odată cu ea, începe haosul. Se trage în Bucureşti, în Piaţa Palatului, e o canonadă de neînchipuit. La televizor se spune că se trage în tot oraşul. Se vorbeşte despre terorişti, despre atacuri surpriză, despre ambuscade, despre otrăvuri, despre mine şi capcane, despre tuneluri.

Clătinăm din cap a neîncredere, încep să ni se năruie speranţele. În Studioul 4 apare un militar care începe să dea ordine: „sunt maiorul Cutărică, ordon Regimentului Cutare, condus de colonelul Cutărescu să se îndrepte pe Şoseaua Nuştiucare către…” Mă uit la Bucurie, el se uită la mine. Am făcut armata împreună, la transmisiuni, ştim că niciodată nu se transmit ordine în clar, nu se rostesc nume, nu se dau indicaţii de luptă necodificate. Te paşte Tribunalul Militar dacă o faci, iar ăştia o fac la televizor, nici măcar prin staţiile radio ale armatei. Ne gândim la acelaşi lucru: ăştia sunt doar o bandă de nebuni care au încercat o lovitură de stat iar acum sunt baricadaţi în TVR. În câteva minute or să le spargă uşile şi o să-i împuşte pe toţi, în direct. Totul e, în continuare, o mare minciună.

NOAPTEA

Totuşi, pe străzile din Bucureşti sunt sute de mii de oameni iar transmisiunile din Piaţa Palatului arată că lumea nu fuge. La televizor se cere poporului să apere Revoluţia. Fiind şi noi popor, coborâm din nou în stradă, să apărăm ce Revoluţie s-o mai găsi la ora aia prin Sinaia. R., cu prudenţa celor care au responsabilitatea reală a perpetuării speciei, rămâne în cameră.

La Primărie, poziţiile defensive au fost ocupate deja: o grupă de Securitate, condusă de un locotenent imberb, s-a desfăşurat în curte şi în clădire, în poziţii cheie, cu pistoalele mitralieră la piept. Situaţia e stranie. Singurii cu arme sunt tipii ăştia de la Securitate, în care nu poţi avea încredere, iar singurii revoluţionari suntem Bucurie şi cu mine, alţi trei studenţi bucureşteni şi vreo 6 localnici cam matoi.

Ne privim cu suspiciune, soldaţii pe noi, noi pe localnici, localnicii pe toată lumea. Batem mărunt din tălpi, s-a lăsat frigul, mai tragem un Carpaţi fără filtru dar refuzăm rachiul, fapt care ne scade cota de încredere şi mai mult. O bubuitură crâncenă reverberează prin Valea Prahovei, ne vine să ne aruncăm pe burtă, soldaţii se trag mai la întuneric, matoii se strâng unii-ntr-alţii. Unul dintre ei cere locotenentului să acţioneze sirena de pe Primărie, să vină lumea în centru. Locotenentul refuză încăpăţânat, sirena nu e decât pentru cazuri de bombardament aerian, ori nu se constată nici un avion. Nici un avion, deci nici o sirenă.

Grupul de revoluţionari se sfătuieşte în şoaptă şi găseşte soluţia. Este rechiziţionat un microbuz în care urcă toţi. Pe noi nu ne invită nimeni şi-mi vine să-i spun lui Bucurie, capul răscoalei de la amiază, că Revoluţia îşi devorează liderii mai repede decât m-aş fi aşteptat. Microbuzul pleacă şerpuit prin oraş, să trezească lumea. Pasagerii fac tot ce pot pentru asta, rag ieşiţi pe geamurile rablei îndemnuri şi claxonează neîntrerupt, dar oraşul ori doarme, ori găseşte mai interesant ce se petrece la televizor. Probabil că revoluţionarii plecaţi să ralieze populaţia fac aceeaşi alegere, deoarece nu se mai întorc. Ori asta, ori o comună comă alcoolică, nu voi şti niciodată.

Pe la 3 dimineaţa, epuizaţi de emoţii şi deja cam plictisiţi, ne întrebăm căscând cam cât să mai apărăm cuceririle şi libertatea în Sinaia doar noi, 5 studenţi din Capitală, din moment ce securiştii sunt oricum de două ori mai mulţi, şi înarmaţi pe deasupra. Ne retragem, am făcut tot ce se putea face. Mâine dimineaţă vom ajunge acasă şi ne vom lupta, dacă va fi nevoie.