24.12.1989. Cumpăna

AK-47 este o armă robustă, simplă şi puternică. Acest pistol mitralieră, numit în România PM, are o rată de foc de 600 de gloanţe pe minut, letale până la jumătate de kilometru distanţă. De la 10 metri, un glonţ tras dintr-un AK-47 străpunge 9 corpuri omeneşti, provocând răni fatale tuturor. Arma nu se blochează, practic, niciodată, trage la fel de bine în Sahara şi în Siberia, trage de sub apă, scufundată în noroi sau îngropată în zăpadă. O poţi scăpa pe jos, îi poţi crăpa ţeasta inamicului cu ea, îi poţi rupe spinarea, poţi sparge uşi cu patul de lemn dublat de întărituri oţelite, poţi bate cuie cu ea, va continua să funcţioneze fără greş. Oricine poate învăţa s-o desfacă şi s-o facă la loc în mai puţin de un minut, oricine are măcar un ochi şi o mână o poate folosi după un minim instructaj. Este o armă cumplită, proiectată pentru a fi mânuită de oameni simpli, pentru care maximul de tehnică văzută într-o viaţă este fumul unei locomotive cu aburi, la 5 verste depărtare. Este geniul rău al simplităţii ruseşti, concentrat în 5 kilograme de oţel, plumb şi praf de pulbere.

Iar tovarăşul Dobre, şeful de la sindicat, este probabil singurul bărbat din ţara asta care nu pricepe ce-i cu arma asta, cum şi când se foloseşte, cui trebuie şi, mai ales, cui nu trebuie dată. Iar tovarăşul Dobre este şeful apărării pe fabrică. El împarte cele 10 AKM-uri celor veniţi să apere atelierele, el organizează posturile, gărzile şi traseele de patrulare. El este comandantul nostru în această noapte.

Îmi vine rândul să intru în patrulă. Dobre stă la birou şi se mocăie cu un încărcător. Ar vrea să ştie câte cartuşe sunt înăuntru, dar habar n-are cum se face. Îi arăt perforaţiile prin care se vede şirul de gloanţe, rânjind a moarte, şi-i spun că e plin, sunt 30. Vrea să verifice, totuşi, le scoate unul câte unul, le scapă pe jos. Ies din birou, e mai prudent, nu vreau să fiu acolo când va lovi unul dintre ele vreun colţ metalic. Mai trag o ţigară.

Mă cheamă, într-un târziu, s-a prins cum se pune totul la loc. Apucă mitraliera de curea şi mi-o întinde. Arma oscilează periculos, se loveşte de marginea unui birou, Dobre suduie şi mie-mi vine să mă arunc pe burtă. Mă feresc din calea ţevii şi apuc AKM-ul. Verific că-i asigurat şi-l arunc pe umăr. Mă simt ceva mai bine acum, cu PM-ul pe spate. Data trecută am fost „la dublaj”, deci neînarmat, şi să umbli cu mâinile-n buzunar în căutarea teroriştilor printr-o hală de montaj cufundată în beznă poate fi o experienţă terifiantă.

Întreb care-i parola.

– Fluturele.
– Şi răspunsul?
– Ce răspuns? Tot fluturele.
– Păi n-ar trebui să fie întrebare şi răspuns? Ştiţi, în armată e o întrebare şi trebuie să se dea un răspuns.
– Aici nu-i armată, noi suntem muncitori. Dacă vezi pe cineva, să-ţi zică fluturele, altfel nu-l laşi să treacă.

Patrulez cu Ovidiu. De data asta e el la dublaj şi ştiu ce simte. Încercăm să nu vorbim şi să nu fumăm, dar ne ucide plictiseala. Mai şoptim una, alta, ocolim cum putem bancurile de lucru şi maşinăriile masive, clipim rar, căscăm ochii şi ne străduim să nu ne închipuim lucruri. În noaptea asta, toate umbrele sunt ameninţătoare. Afară din fabrică e iadul pe pământ, se moare pe capete, teroriştii atacă tot, au şi elicoptere, pare-se, arme speciale, gloanţe cu cap vidia şi alte minunăţii de care n-am auzit niciodată. Revoluţia e în cumpănă, aşa se spune la televizor. Nu prea credem că Ceauşeştii au fost arestaţi cu adevărat, ne e teamă de cine ştie ce întorsătură, de vreo înţelegere. Părerea generală e că ar fi trebuit să fie împuşcaţi pe loc, deşi vreo doi tipi de la strungărie susţin că ar merita să fie daţi mulţimii, să-i sfâşie. Ne învârtim prin hală, ne învârtim… ar fi bună o cafea, poate îi şoptim Adei să ne facă una când trecem data următoare pe lângă intrarea de la TESA.

Deodată, se aleargă pe culoare, e agitaţie. O luăm la fugă. Ne şuieră cineva, înainte de a se ascunde sub un birou:

– A sunat cineva de la institut, de peste drum, au sărit unii gardul la noi! Sunt teroriştii, vin!

O iau la fugă spre „cartierul general”, cu Ovidiu după mine.

– Mă, dă-mi mie pemeu’, dă-mi-l mie!

Îl ignor, nu m-aş despărţi acum de arma asta pentru nimic în lume. Cineva îmi strigă, pe culoar, că teroriştii se apropie de intrarea principală. E un hol acolo, un perete de uşi de sticlă mată şi o scară largă, ce duce spre birourile şefilor, de la etajul întâi. Fug de-mi scapără călcâiele, mă trântesc din alunecare şi ajung într-un colţ, unde rămân. O poziţie proastă, dar măcar am flancurile asigurate şi baleiez atât scara, cât şi intrarea principală. Oricine vine pe aici intră în bătaia puştii mele. De la mai puţin de 10 metri, nu am cum să dau greş. De fapt, o să-l ciuruiesc pe nenorocit, o să-l fac sită.

Aşteptăm. În spate, pe culoar, s-a făcut linişte. Arunc o privire – un puşti care nici n-a făcut armata se ascunde după un stâlp şi încearcă să vizeze strâmb, pe stânga, exact în direcţia mea.

– Ovidiu, pleacă de-aici, du-te şi ia-i pemeu’ cretinului ăluia sau măcar spune-i să nu tragă dacă nu trag eu primul, m-auzi? Să nu tragă, mă, că dobitocul o să mă nimerească pe mine.

Rămân singur, aşezat în fund, cu AKM-ul scos de pe umăr. Aştept. Undeva, la etaj, se aude o uşă, scârţâind încet, apoi paşi furişaţi apropiindu-se de scară. Dezasigur fără zgomot, pe foc automat. Mă aşez pe vine, cu un genunchi în pământ, în poziţia clasică a tiraliorului, proptesc arma în umăr şi aştept. Nu va fi nici o somaţie, somaţiile sunt bune la instrucţie, stai-că-trag-urile, focurile de avertizare, vrăjeli dintr-astea. Aici avem de-a face cu terorişti, veniţi să ne căsăpească, să lăsăm fasoanele. O să trag o serie scurtă, apoi îmi voi schimba imediat poziţia, mă voi rostogoli la stânga şi voi mai trage o serie de 3, pentru certitudine. De fapt, nu, voi trage o rafală lungă de prima dată, ce mai tura-vura, în piept, nu la picioare şi nici la cap, voi ţinţi unde-i carne mai multă şi organe vitale.

Îi văd picioarele, coboară uşor pe scară. Încă un pic. Am pus mâna pe încărcător, n-o să am decât o secundă la dispoziţie, o să încarc şi o să trag imediat, nu va fi decât o ocazie, ăsta-i şmecher, ia uite-l cum se mişcă, o să audă şi o să sară, de ce n-oi fi băgat eu glonţ pe ţeavă mai devreme, o să mor aici ca prostul cu un glonţ d-ăla vidia în freză, ‘tu-i grijania mă-sii de viaţă… Nu mai aştept.

Încarc scurt. Sunetul ăsta e inconfundabil, cine l-a auzit o dată nu-l mai uită, zgomotul de metal alunecând pe metal, glonţul intrând pe ţeavă, arcurile comprimându-se şi cocoşul aşezându-se pentru cursa scurtă către capsa cartuşului, toate amănuntele morţii aşezându-se perfect pe poziţie într-o jumătate de secundă.

Reiese că teroristul s-a căcat în scăldătoare. Reacţionează fulgerător, înainte să fac orice alt gest, înainte să ajung cu degetul înapoi pe trăgaci:

– Măăăăăă, nu trage, măăăăă, sunt io, Jean, nu trage măăăă!
– Parola! Zi parola!
– Fluturele! Fluturele, pe ce-am mai sfânt, nu trage, fluturele, mă, sunt io, Jean, fluturele!
– Morţii mă-tii, nea Jeane, pleacă-n morţii mă-tii de-acolo. Era să mori, nea Jeane, era să te fac ciur, m-auzi? Ce grijania mă-tii umbli noaptea pe la şefi?

Nea Jean zdupăie pe culoar, spre siguranţa cafelelor Adei. Scot încărcătorul, scot glonţul, percutez şi asigur, mă ridic şi-i duc AKM-ul tovarăşului Dobre. Îmi jur să nu mai pun mâna pe o armă câte zile oi avea.