– Culcat! Culcat! Se trage afară, culcat toată lumea!
Un tren întreg de metrou se ascunde după stâlpi, se aşează pe burtă. Mă feresc şi eu, cât pot, mă înghesui cu alţi călători la colţul scării, lipit de balustrada masivă de beton şi marmură. Sunt vreo 5 revoluţionari cu brasardă în staţie, alergând îndoiţi de mijloc, care ne avertizează că suntem în pericol. Slavă Cerului că mai sunt şi astfel de oameni în oraşul ăsta. Uite că metroul pleacă, al naibii vatman, un laş.
Pe de altă parte, ce să facă, şi el? Are un orar de respectat, fiecare cu treaba lui. El să conducă, revoluţionarii să ne apere, eu să ajung acasă, în sfârşit, după aproape o săptămână de dormit pe jos, pe unde am apucat. Îmi put picioarele ca bubele lui Scaraoţchi, gâtul mi-e negru de jeg, urechile năclăite, la chiloţi nici nu vreau să mă gândesc. Dorul de-un duş bate instinctul de conservare.
– Unde mergi, mă?
– Păi, vreau să ies.
– Se trage, unde te duci?
– Las’că m-oi descurca eu!
– Treaba ta!
Ies târâş din staţie, gata s-o rup la fugă în zig-zag, şi încremenesc. În Piaţa Aviatorilor, două companii de pifani sunt la inspecţia de dimineaţă. Soldaţii, aliniaţi frumos pe trei rânduri, cu armele puse pe jos, în faţa lor, stau smirnă. Comandantul se plimbă agale şi îi cercetează, unul câte unul. Unde dracu’ se trage? Ce panglicari, ăia din staţie!
O iau şi eu de-a curmezişul, savurând liniştea şi mirându-mă de dezastrul din cartier. Toate ferestrele sunt sparte, zeci de case au ars, sunt carcase carbonizate de maşini peste tot, tuburi goale pe jos. Faţadele sunt ciupite de gloanţe, copacii îşi arată răni albe, acolo unde proiectilele au rupt scoarţa. Număr vreo 15 găuri într-un stâlp ce susţine un panou de circulaţie, s-a tras, nu glumă!
La un colţ, un soldat cam absent mă urmăreşte, placid, apropiindu-mă. Să-i dau un semn de prietenie, mă gândesc:
– Care-i AMR-ul?
– La vară, şefu’!
– Să-ţi aduc pâine, salam?
– Nu, nu, am primit grămezi!
– Ţigări?
– Nu, am cartuşe întregi, toată lumea ne dă. Auzi?
– Zi.
– Dacă vrei să mă ajuţi… poate poţi să-mi aduci un sul de hârtie igienică.
– Hârtie igienică?
– Da, nene, suntem de pe 22 aici şi nu ne-am căcat decât în tufişurile alea, să nu facem mizerie peste tot, da’ n-avem hârtie deloc. E nasol de tot, mă-nţelegi?
Dau din cap, înţeleg. Uite ce poate doborî moralul unei armate, să nu te poţi şterge la cur când ai nevoie, ce poate fi mai cumplit?
– Îţi aduc. Cum a fost? Aţi tras ceva, cum au luat foc toate astea, de la trasoare?
– De la trasoare un căcat. A fost un căpitan de vânători de munte cu doi soldaţi. Avea un AG-7 şi vreo 4 lăzi de rachete şi-i întreba pe toţi: unde-s mă, teroriştii? Lumea zicea, uite colo, uite colo, şi ăsta punea AG-ul pe umăr şi băga rachete pe geam în case.
Îi promit că mă întorc, o iau la pas prin cartier, numărând geamurile nimerite de căpitanul de la vânători. Uite colo sufrageria lui Claudiu, unde văzusem „The Wall” la 16 ani, dincolo e camera de la stradă a Alinei, unde am dat un soi de „meditaţii” la terminarea liceului, aia a fost casa Andreei, care voia să se mărite anul următor… Nu pot decât să sper că au scăpat cu viaţă, mobilele se înlocuiesc.
Câteva străzi mai departe, la intersecţia ce mă duce acasă, doi puştani se apropie de mine. Sunt din Târgu Jiu, păzesc răscrucea, dar ar cam vrea să se ducă până la Universitate, au acolo nişte prieteni, să vadă ce-i de făcut în continuare. N-aş vrea să-i ajut, să le ţin locul?
– Bine, mă, vă întoarceţi?
– Da, da, într-o oră. Cu ce se ajunge?
– Cum metroul, de la Televiziune.
Îmi înmânează arma lor, un băţ de mătură. Ne strângem mâinile, ne urăm victorie şi pleacă.
Dau o fugă până la colţ, îl fluier pe Mihăiţă, prietenul meu din copilărie.
– Mă, hai, coboară, să păzim intersecţia, vii?
Şi iată-ne stând în fund pe bordură, povestind de toate, cum s-a tras în cartier, cum am aflat, ce-am făcut, cine a fugit şi cine a rămas. Am vorbi cu orele, dar de noi se apropie un Oltcit şi datoria-i datorie, trebuie să verificăm dacă nu e vreun pericol.
Regulile sunt simple: se opreşte maşina, se deschide portbagajul, se legitimează ocupanţii şi se percheziţionează. Regulile nu spun ce se întâmplă dacă ceva nu e în regulă, dar nimeni nu s-a gândit la astfel de amănunte minore.
Maşina opreşte cu un scârţâit de frâne cam uzate. Se deschid portierele şi coboară ocupanţii. Din dreapta, o femeie înaltă, într-o blană, pe la vreo 30 de ani. O privire scurtă îmi spune că am dat de bucluc, femeia pică de frumoasă, iar problema ei şi a mea vine din stânga, unde se află un tip încruntat, cu alură de rugbist, 1.90 şi 100 de kile.
Alegerea e simplă, iar Mihăiţă o face imediat:
– Percheziţionez eu maşina, Vlade, vezi tu la domnu’… şi doamna.
Şi dispare după portbagaj, apoi sub maşină, de-a binelea, căutând bombele sau poate, cine ştie, ferindu-se de inevitabila stângă a bărbatului. Pentru că asta mă aşteaptă, sunt sigur, un croşeu în bărbie, dacă îndrăznesc să pun mâna pe femeia lui. Îl privesc cu fereală, îi iau buletinul, mă prefac că-l citesc, îl percheziţionez fără tragere de inimă. Trag cu coada ochiului. Femeia asta s-a îmbăiat în vino-ncoa, miroase a ia-mă-pe-sus, îi place să aibă efect asupra unui puştan de 21 de ani şi ştie ce efect are. Zâmbeşte uşor, în colţul gurii. Îşi desface haina şi ridică braţele, trimiţând un nor de parfum şi feromoni către mine, invitându-mă să-i caut armele ascunse.
– Mulţumesc, puteţi trece, fac înspre ei, şi le dau înapoi actele cu gestul politicos al neamţului netot din filmele cu nemţi netoţi, care dau drumul spionilor aliaţi inteligenţi în bazele lor ultra-secrete. Măcar am scăpat cu nasu-ntreg.
Mihăiţă chioteşte pe-nfundate. Încerc să-i ard un şut, dar se fereşte. Arunc cât colo arma-mătură, părăsim postul şi mergem acasă. Curios, nu mi-e somn deloc.
16 comentarii Adaugă comentariu
nush de ce, posturile cu revolutia la uzina mi’au fost mai putin placute, poate si pentru ca am recunoscut in ele romanii asa cum sunt ei, mici, meskini, „eroi”, plini de ei si increzuti, pe principiul prostul daca nu’i fudul…
dar finalul asta, desi in context trist, cumva, mi’a placut tare 🙂
ar fi dragut daca le’ai strange tiparite cumva.
io zic ca proiectul asta a „mers”. care’i urmatorul (pas)?
Multumesc Vlad pentru seria asta. Cam uitasem, dar citind mi-am amintit.
sa iti urez si eu craciun fericit. nu am putut pe episodul anterior insa povestea cu postul imi place de fiecare data cind o aud..:)
Cum spunea si cineva mai sus, si acum incotro? Eu zic, tot asa cum ai spus si tu in episodul pe care l-ai intitulat de parca ne-am fi vorbit: . A început viitorul.
D
Mie mi-au dat ocazia unei plonjari in trecut. Iar precizia cu care iti aduci aminte imi starneste uimirea si admiratia. Eu cred ca ar trebui sa fac o adevarata cercetare ca sa pot pune „pe hartie” atatea amintiri cate ai reusit sa rememorezi tu, zi cu zi.
Multumesc si eu. Desi senzatia mea este ca proiectul a mers pentru cei care mai stiu cate ceva, isi mai aduc aminte, dar cei care nu stiu? (Sub 18-20 de ani?) Nu ei sunt cei care trebuie neaparat sa stie?
Uite dom’le, Bucurie, Ovidiu, chiar exista! Ciudat sentiment. Bineinteles ca stiam de la inceput ca exista, dar serialu asta a fost atat de captivant, incat acum, la final parca imi pare rau ca n-a fost vorba de chestii inventate.
In alta ordine de idei Vlade, ai reusit sa ma capturezi in personaje, chestie care mi se intampla destul de rar si pana acum niciodata pe un blog.
Recunosc ca nu-mi plac blogurile. In cele mai multe cazuri sunt mostre de libertate irosita. Ma tem insa ca al tau devine din ce in ce mai stramt si in curand va trebui sa evadezi din el.
Trebe sa vorbim dupa sarbatori, dar acum, intre Craciun si Anul nou o sa-ti zic o chestie in loc de urare (nu-mi apartine, am auzit-o pe undeva dar imi place foarte mult):
TALENTUL TAU E UN DAR DE LA DUMNEZEU. CEEA CE FACI CU EL E DARUL TAU PENTRU DUMNEZEU.
Think about…
Mai toata lumea vorbeste doar despre ce s-a intamplat la Bucuresti. Nu e prea corect.
Uite, Vlad, ceva despre Timisoara, mai sec si mai putin afectat de filtrul timpului, pretios ca marturie a documentelor:
http://ro.altermedia.info/reportajinvestigatii/revoluia-din-1989-de-la-timioara-in-inregistrri-audio-video_8095.html
Multe episoade inedite, 100% autentice, needitate.
Iti urez La Multi Ani si succes in viata, pe masura talentului si pasiunii tale.
Scormonind bine, sub influenta lui Vlad, prin ungherele memoriei, imi amintesc patru mici intamplari…
Culmea, toate legate de teroristi, si toate intrucatva hazlii. Altceva nu mai tin minte de atunci; poate si pentru ca, intr-o reactie de autoaparare, multe dintre intamplarile neplacute din viata mea, inclusiv de la “revolutie”, s-au sters din constient, refugiindu-se undeva in freudian.
22 decembrie, seara. Abia inceputa, psihoza inamicilor din umbra se extinde, pe masura ce un bou racneste la televizor sa venim sa aparam Televiziunea poporului de o coloana a Securitatii. Coloana – blindata! – se tot “apropie” de cateva ore bune si n-are sa mai ajunga niciodata. Jumatate iesita pe usa, ca se intoarca la spitalul unde lucra, mama – fie-i tarana usoara – inghite cu greu un nod din gat. Ma sfatuieste sa nu ies pe balcon si sa nu stau “la vedere”. Da drumul cainelui pe balcon din cand in cand, zice. Daca e sa fie ceva, il impusca pe el. N-a fost.
23 decembrie, seara. Mama imi intinde receptorul telefonului. E Laura. Apoi, vazand ca am ramas intepenit: vrea cu tine, draga, ma mai lasi mult cu mana intinsa?. In vremuri mai putin patriotice si revolutionare m-as fi grozavit oricui ca m-a sunat fosta colega de generala. Emancipata, frumoasa de pica si fata unui tirist care ne aduce mereu fistic turcesc si guma Turbo, la 15 ani Laura miroase a parfum bun si se promite o duduie a’ntaia, ca alea din filmele “de la video”. Insa draguta care popula visele unei jumatati de cartier nu voia, din pacate, sa ma invite la ziua ei. Tot mai speram sa-mi iau revansa, dupa ce ultima data cazusem ca un bou peste o tava cu salata de boeuf, in rasetele manelistilor in devenire din Drumul Taberei. Voia, in schimb, sa stie daca la mine acasa apa de la robinet e otravita. Imi amintesc ce revelatie am avut atunci: exact ca in “La Medeleni”, mi-am dat seama ca o fata frumoasa poate fi proasta. Oribila senzatie.
24 decembrie. Bunica face o semi-criza de isterie pentru ca, afurisit si incapatanat cum eram (si cum am ramas, slava Domnului, pana-n ziua de azi) refuzam sa pun o masa in usa apartamentului, ca sa nu intre teroristii peste mine. Sa va duceti dracului cu totii, crapati daca vreti sa crapati, io nu vreau sa mor, spumega biata femeie, pentru ca in secundele urmatoare sa redevina calina si mamoasa, cum o stiam, si sa adauge ca trebuie musai sa proptesc si-un dulap in calea dusmanilor democratiei. Desi murise de aproape 2 ani, parca-i auzeam vocea si bunicului, veteran de la Cotul Donului, cum o dojenea, mama, stai calma, nu asa se procedeaza, sperii copiii…
25 decembrie, seara. Pazesc scara blocului, impreuna cu unchi-miu. Ne-a venit randul sa “aparam revolutia”, iar nenea Traian, vecinul de la 7 si liderul ad-hoc al blocului, ne preda martial stafeta. Nu prea inteleg de ce si mai ales cum pazim, n-avem nici macar o coada de matura drept arma. Daca vine vreun terorist? Mi se perinda prin minte scenele de groaza povestite de mama, care ma suna, cand si cand, de la spital, intre o rafala de automat si o disectie de contrarevolutionar. Asadar, teroristii sunt solizi, tineri, tunsi scurt si poarta inca un rand de haine pe sub cele de strada. Ba chiar unii au cate un tatuaj cu Ceausescu pe bratul drept, semnul loialitatii lor fata de cel care tocmai fusese impuscat. Umbla vorba ca sunt si drogati, ca sa nu arate mila! Ca sa-mi mai alung teama, il rog pe tovarasul de vigilenta sa-mi explice ce inseamna aia “teoria chibritului”. Uite, mai, ca stie! O rafala prelunga, aproape, intrerupe explicatia si ne schimba brusc pozitia din “sezand pe o treapta” in “culcat pe burta in remiza cu materiale de incendiu”. Hotarat lucru, revolutia nu-mi prieste…
Memorie buna, Vlad. Eu imi amintesc naivitatea fara sfirsit din zilelele acelea. Cum am plecat sa aparam Politehnica (sa nu cumva sa fure teroristii niste aparatura veche de 20-30 de ani). Cum Vlad C. se credea Rambo (desi nu facuse armata) si intreba pe toata lumea cum se incarca PM-ul (ca sa apese pe tragaci stie toata lumea); isi legase la cap si o bandana care (zicea el) e din capotul Elenei Ceausescu. Cum au aparut “ca prin minune” cartuse de Kent, cafea buna si coniac fin (lipsa lor fiind simbolul precedentului regim) pentru “aparatorii Politehnicii”. Cum brasarda tricolora devenise garantia patriotismului (sau mai bine zis a ne-terorismului). Apa otravita, buna de baut, otravita din nou. Teroristii care trag de pe blocuri. Andrei T. chiar imi spunea (la telefon) de un terorist care a mers pe mai multe blocuri (ca un fel de pisica neagra care nu avea ceva mai bun de facut decit sa se plimbe noaptea pe blocuri).
Hello I just entered before I have to leave to the airport, it’s been very nice to meet you, if you want here is the site I told you about where I type some stuff and make good money (I work from home): here it is
Cât de mult seamănă aceste poveşti. Am avut drept arme o scândură cu cuie pentru a sparge roţile maşinilor care forţau barajul şi un butoi de tablă pe care cineva pictase stângaci un cap de mort vrând să sugereze că era plin cu praf de puşcă sau, oricum, ceva explozibil. Am trăit şi chestiile acelea cu „Culcat, se trage!”, ba chiar era să culeg un glonţ rătăcit cu capul. Atunci mi se părea că fac mari acte de eroism, acum îmi pare că eram nişte copii care se joacă de-a războiul prin maidanul din spatele blocului sau prin curtea şcolii. Ce ştiam atunci despre a murii?
Abia acum îmi dau seama că cei care se duc astăzi într-un teatru de război nu sunt cu mult diferiţi de noi cei de atunci. Nu aş mai risca astăzi decât cu angajamente scrise ferme, cu termene, că va fi bine.
Iti doresc un an nou cununat in bucurii si fericire, multa sanatate si noroc! Numai bine!
Felicitari…Si..un an nou fericit!
ilinca: thx!
ovidiu: salut, long time no see
bucurie: să dai un semn de viaţă când mai vii
doinash: blogosfera e animată de oameni foarte tineri, e adevărat.
mishu: thx şi ţie. Ovidiu de aici e alt Ovidiu decât cel din povestiri, dar Bucurie e chiar acela 🙂
bogdan ioan: mulţumesc pentru semnal
proca: Procaaaneee! Ce faci mă? Dă un semn!
bibliotecaru: nu aşa ne promitem de fiecare dată, că a doua oară nu ne mai lăsăm păcăliţi?
All: La mulţi ani şi toate cele bune!
Ai uitat sa duci hartie igienica soldatului. Neseriosule…
LOL. La multi ani! 🙂
Speram sa nu se mai termine, sa citesc mult mult. Foarte frumos scris.
Multumesc