Schengen: nu doar o formalitate

Zilele acestea, are loc la Bruxelles o nouă reuniune a Consiliului JAI (Justiţie şi Afaceri Interne). Este a cincea şi ultima de anul acesta, şi ea vine cu o certitudine implacabilă în ce ne priveşte: nu vom obţine nici o promisiune în chestiunea aderării României la spaţiul Schengen. Sunt mai multe motive pentru asta, dar cel determinant e că, pur şi simplu, subiectul România/Schengen nici măcar nu se (mai) află pe ordinea de zi a Consiliului. E un semnal foarte prost pentru ţara noastră. Europenii nu-şi mai pierd timpul cu noi; ei au decis să aştepte următorul Raport MCV înainte de a relua subiectul.

În subtext, europenii aşteaptă, de fapt, lămurirea turbulenţei politice de la Bucureşti, care ne învârte pe loc de aproape un an.

Chestiunea aderării la Schengen a fost transformată, pe Dâmboviţa, într-o măciucă electorală cu care-şi trag competitorii peste scăfârlii pe oriunde-i prinde camera de luat vederi. Nimeni nu e dispus să discute serios şi să-şi asume responsabilitatea ratării acestui obiectiv şi nimeni nu mai susţine intrarea în Schengen altfel decât în detrimentul adversarilor politici. Din păcate, dar inevitabil, subiectul Schengen a obosit opinia publică şi a început deja să irite audienţele. Agresată de atâtea răcnete şi năucită de scandalul permanent, lumea dă acum din umeri: „şi ce dacă nu intrăm în Schengen? Mare scofală, oricum ne primesc cu paşaportul”.

…problema cu resemnările este că se invită unele pe celelalte şi se auto-întreţin.

Aşa e. Românii, ca membri ai Uniunii Europene, au dreptul la liberă circulaţie în interiorul Uniunii. Cum apartenenţa la Schengen nu se confundă cu eliminarea restricţiilor de pe piaţa muncii, pentru imensa majoritate a românilor care călătoresc în străinătate faptul că trebuie să scoată paşaportul la frontieră, când intră într-o altă ţară UE, a rămas doar o formalitate acceptabilă.

Dar aceasta e, de fapt, o resemnare, iar problema cu resemnările este că se invită unele pe celelalte şi se auto-întreţin. Nouă ni se cere paşaportul la graniţe şi altora nu? Păi, asta e, să ne resemnăm, noi suntem mai proşti. Păi şi dacă suntem mai proşti, nici pretenţii prea mari n-avem, e cazul să fim mai umili şi să ne simţim complexaţi de străini. Şi, dacă străinii sunt mai buni ca noi, să-i lăsăm pe ei să decidă pentru noi, nu? Pentru că noi suntem proşti, pe noi de verifică la intrare, nu ca pe ei. Ei sunt de-ai casei. Noi, nu.

Schengen e mai mult decât o formă de organizare: Schengen e, mai întâi, un simbol: „Libertatea de circulație în spațiul Schengen este una dintre cele mai mari realizări europene… Este nevoie de încredere reciprocă, de un cadru european adecvat, de dezbateri transparente și o cooperare constructivă”. Vă mai amintiţi ce scriam nu demult despre declaraţia Schuman? Europa e, mai întâi de toate, un proiect de solidaritate, iar acordul Schengen este unul dintre rezultatele acestui proiect. Nu-i rău să faci parte din UE, nu?

E, dacă vreţi, ca o relaţie de încredere între membrii unei comunităţi. Imaginaţi-vă că, în blocul în care locuiţi, vecinii dv. sunt atât de siguri unii de ceilalţi alţii încât îşi ţin cheile la comun. Sunt deja 26 de locatari în blocul ăsta Schengen şi toţi au încredere deplină unii într-alţii, mai puţin faţă de doi vecini din aripa de est: dv. sunteţi unul dintre ei, iar celălalt a păţit-o mai ales pentru că are o uşă comună cu apartamentul în care staţi (de-aia, în ultima vreme, se şi uită cam urât la dv. în fiecare dimineaţă).

Dar Schengen mai are o componentă, extrem de importantă: cea economică. E mult mai greu de calculat, aproape imposibil de estimat cu o precizie acceptabilă, dar apartenenţa la un spaţiu comun, fără frontiere, fără controale vamale şi fără graniţe păzite aduce bani. CE estimează că eliminarea frontierelor interne prin extinderea Uniunii a adus peste 40 de miliarde de euro în perioada 2004-2007. Un alt raport al Comisiei arată că, prin simplificarea şi eliminarea procedurilor de trecere a frontierei, în zona Schengen este încurajat turismul, iar aceasta „ar putea genera o creştere cu 11-60 de miliarde EUR a veniturilor în turismul internațional (exporturi) şi ar putea duce la o creştere directă cu 100.000 – 500.000 a locurilor de muncă suplimentare în sectorul turismului”.

Banii nu vin întotdeauna numai din taxe şi impozite. Uneori, câştigurile cele mai mari sunt obţinute doar din idei bune aplicate eficient, sau din eliminarea unor probleme. În România, nu estimează nimeni câte miliarde de euro se pierd anual din cauză că lipsesc autostrăzile, de exemplu; sau cât ne costă poluarea, în termeni de cheltuieli de sănătate; sau câţi bani în plus ar aduce României percepţia restului europenilor că suntem un stat civilizat, la fel ca restul statelor membre Schengen, şi nu un soi de paria, unde, spre deosebire de cealaltă Europă, majoritară, încă trebuie să prezinţi paşaportul ca să intri şi să ieşi.

…sunt 26 de locatari în blocul ăsta Schengen şi toţi au încredere deplină unii într-alţii, mai puţin faţă de doi vecini.

Pe de altă parte, pe cine să mai intereseze aici câţi bani s-au cheltuit (şi furat!) ca să îndeplinim condiţiile tehnice de aderare la Schengen?

Pregătirile pentru aderarea la spaţiul Schengen au costat România bani frumuşei, foarte posibil mai mult decât era de fapt nevoie. În 2005, preşedintele Băsescu îi comunica însărcinatului cu afaceri al ambasadei SUA la Bucureşti că fusese încheiat un „contract corupt” pentru securizarea frontierelor României (iar în telegrama către centrală, dezvăluită în scandalul Wikileaks, americanii notau, în paranteză: „exact aşa cum bănuiam şi noi”). Atunci, Traian Băsescu se referea la o sumă de 800 de milioane de euro. Cu totul, securizarea frontierelor României ca precondiţie de aderare la Schengen a costat peste 1 miliard de euro, din care aproape o treime au fost fonduri europene nerambursabile iar restul au fost bani de la bugetul de stat şi ceva sume din fondurile de pre-aderare. Dacă întreaga poveste putea fi un pic mai ieftină n-avem cum şti, dar e destul de plauzibil că, dacă n-ar fi fost graba de a fi gata pentru Schengen măcar din puntct de vedere tehnic, atunci contractele ar fi putut fi negociate mai atent şi mai avantajos pentru România.

De aceea, eu, unul, mă simt jignit că România nu este nici acum o ţară membră Schengen. Nu pentru că mi-ar fi jenă să scot paşaportul la graniţă, ci pentru că majoritatea europenilor nu mai sunt obligaţi s-o facă, iar eu nu vreau să fiu mai prejos decât ei. Nu pentru că plătesc taxe şi impozite ca ne-membru Schengen, ci pentru că pierd oportunităţi mult mai subtile, probabil fără chiar să ştiu.

Ştim că România îndeplineşte condiţiile tehnice de aderare. Problema e că nu le (mai) îndeplineşte, din păcate, pe cele politice. Mai simplu spus – toţi locatarii din blocul Schengen sunt de acord că dv. v-aţi pus gratii la ferestrele de la stradă; chestia e că unii dintre ei nu prea au încredere să vă dea cheile de la apartamentele lor, când văd cam ce beţii şi bătăi au loc în al dv.

Nici nu poţi să-i condamni, până la urmă.