O seară la aeroport

Aseară, drum până la Otopeni, ca să aduc pe cineva în oraş – scârba de taximetriştii aeroportului face obligatorie întrajutorarea oamenilor cinstiţi; a refuza un seamăn care are nevoie de transport Otopeni-Bucureşti e a-l lăsa, însângerat, pradă rechinilor.

La intrarea în parcare, încurcătură. Vreo două maşini au luminile de marşarier aprinse dar, fireşte, n-au unde da înapoi. Şoferul unei a treia se străduieşte să-ntoarcă în spaţiul unei cutii de pantofi, făcând zeci de manevre, centimetru cu centimetru. Mi se fac semne energice să opresc la distanţă. Un tip cu vestă fluorescentă se agită, furios, în acest ambuteiaj ciudat: cât de greu poate fi să intri într-o parcare?

Dar accesul în parcarea de la aeroportul Henri Coandă, Sosiri, nu-i doar o intrare, aşa cum se-ntâmplă oriunde altundeva ţara asta; aici, la Otopeni, şoferul dă-ntr-un puzzle, susţine un examen, un test de răbdare, trebuie să reziste unui atac al prostiei hoţomane asupra cetăţeanului.

Firesc, mai întâi şoferul trebuie să oprească în faţa unei bariere. Dar bariera e dublată de un semafor, probabil pentru şoferii miopi care nu pot distinge bariera, dar văd lumini şi pot face diferenţa între roşu şi verde (pentru daltonişti, există bariera, pentru că, dacă-s daltonişti, sigur nu-s şi orbi, deci o pot vedea). Când semaforul e roşu, şi bariera e coborâtă, deci nu se poate trece. Când se aprinde culoarea verde, se ridică şi bariera, deci se poate proceda la accelerarea uşoară a vehiculului.

Te-aştepţi să vină un accelerat din dreapta la atâtea precauţii.

Dar staţi, mai avem! După prima barieră vine a doua (uite că nu-mi aduc acum aminte dacă şi asta are semafor). Te opreşti în faţa ei şi cea din spate coboară. Eşti prins între două bariere, la intrarea într-o parcare, de parcă ai fi în camera de decontaminare de la intrarea în laboratorul de virusuri ucigaşe. Înainte nu poţi da, înapoi n-o poţi lua decât dacă apeşi butonul roşu de la automatul care distribuire jetoane. Automatul e plasat, strategic, la limita dintre o întindere musculară şi dislocarea omoplatului. Dacă ai un urangutan cu tine, în maşină, îl poţi folosi ca să ia el jetonul, întinzând una din mâinile acelea lungite de la atâta atârnat prin copaci. Dacă nu, mai bine cobori. O dată capturat jetonul, sistemul se recunoaşte înfrânt – dar numai la parter, pentru că urmează ieşirea şi aventura plăţii parcării.

Sunt nişte automate de plată, atât la etajul doi, cât şi la ieşirea de la nivelul solului. Sunt atât de complicat de folosit încât n-am văzut niciodată, pe nimeni, prin preajma lor. Tot la ghişee face lumea coadă, la tănticile acelea plictisite care-ţi iau banii privind prin tine, apatic. Toate automatele astea, jetoanele şi barierele, ar trebui să aducă economii. Acesta ar trebui să fie scopul principal al sistemului – acesta, şi simplificarea întregii proceduri. Rezultatul? Nu doar că sistemul e inutil de complicat şi redundant, dar are nevoie de asistenţă umană permanentă, altfel încurcă pe toată lumea.

Cum spuneam, orice amărât de mall, orice parcare privată cu barieră are sisteme mult mai simple, mai eficiente şi mai clare de control al accesului. Dar sistemele acestea au fost, toate, cumpărate şi instalate din bani privaţi, nu din bani publici.

****

În fine, ambuteiajul de la intrarea în parcare se rezolvă. Urc la etajul doi, las maşina într-o groapă, calc într-o băltoacă şi ajung în sala de aşteptare. Aici, anunţuri prin staţia de radioficare: „…abordarea pasagerilor pentru curse de taxi e interzisa conform legii… .folosind taxiuri neacreditate, vă asumaţi riscul unor servicii necorespunzătoare”. Adică viol urmat de sugrumare, dacă eşti o studentă japoneză aterizată pe tărâmul escrocilor, la Otopeni.