Am fost întrebat joi, la PR Forum, ce ar putea răspunde un PR-ist când e condiţionat de un „jurnalist” să plătească pentru publicarea unui material.
Mai clar – dacă PR-istul organizează şi/sau comunică un eveniment în beneficiul clientului său, se aşteaptă, fireşte, ca redacţiile să preia informaţiile, pe cât se poate corect şi complet. „Însă unii jurnalişti – mi s-a explicat – s-au transformat în agenţi de vânzări şi sunt din ce în ce mai mulţi în ultima vreme. Nu pentru că ar vrea ei, neapărat, ci mai ales pentru că sunt forţaţi de şefi/patroni s-o facă, altfel sunt daţi afară. Ca atare, ei spun că nu vor publica nimic fără un contract. Ce ar trebui să facă echipele de PR în aceste condiţii?”
Formal, Codul deontologic le interzice jurnaliştilor să acţioneze ca şi agenţi de vânzări:
„ARTICOLUL 8. In exercitarea profesiei si in relatiile pe care le intretine cu autoritatile publice sau cu diverse societati comerciale, ziaristului ii sunt interzise intelegeri care ar putea afecta impartialitatea sau independenta sa. Implicarea ziaristului in orice negocieri privind vanzarea de spatiu publicitar este interzisa”.
Interdicţia este, din păcate, lipsită de puteri executorii şi fără pedepse asociate, dar asta nu exclude valoarea principiului: ce „reduceri” ar putea oferi un jurnalist trimis să „negocieze” informarea publicului?
Mai mult, recunoaşterea jurnalistului şi ca agent de vânzări crează dependenţă şi îl încurajează pe acesta şi pe şefii lui să apuce pe calea şantajului de presă. Până la urmă, şantajul tot un soi de „negociere” este, doar că opţiunile uneia dintre părţi sunt deosebit de limitate.
La PR Forum, discuţia pe tema aceasta s-a încins. Aparent, dualitatea jurnalist-agent de vânzări devine din ce în ce mai răspândită în ultimul timp; pr-iştii sunt la mijloc – pe de-o parte, clienţii lor vor apariţii şi menţiuni, iar de cealaltă parte, unii ziarişti nu lasă nimic să treacă fără o vămuire corespunzătoare. Oare dacă ar plăti, n-ar rezolva problema simplu şi eficient?
Ştiu că pare o situaţie imposibilă, dar există alternative, totuşi. Am mai văzut ceva asemănător, la începutul anilor ’90, când mulţi patroni îşi condiţionau angajaţii din redacţii să aducă „publicitate”. În timp, obiceiul a scăzut în intensitate, dar iată-l că revine, potenţat de criză. Deosebirea faţă de anii ’90 este că, acum, opţiunile de diseminare a unei informaţii sunt infinit mai multe, iar asta e în avantajul PR-istului creativ.
În fond, sunt deja mulţi bloggeri al căror „tiraj” – număr de vizitatori – este comparabil sau chiar mai mare cu readershipul real al unor ziare vechi. Şantajiştii pot fi scurtcircuitaţi.
Răspunsul meu este, aşadar, simplu: nu hrăniţi animalele sălbatice, vă vor mânca pe voi când nu veţi mai avea ce să le daţi.
PS: Zoso are dreptate:
@petreanu poți insera un link către articolul ăsta, discuția din comentarii a dat tonul întrebărilor zoso.ro/despre-earned-…
— vali petcu (@zoso) April 26, 2013
40 comentarii Adaugă comentariu
Eu mă întreb ce ne facem cu dualitatea ziarist-blogger.
La bloggeri nu se pune, ei nu au structura de santajisti. Totusi povestea asta miroase a Ferma Animalelor.
Este extrem de importanta acea conditie introdusa in final: „creativitatea” PR-istilor. Din pacate, desi avem multe programe de formare universitara pentru acest domeniu, nici unul nu stimuleaza aceasta creativitate.
Nu ştiu cum e în presa audiovizuală (unde nu aud totuşi decât de „un lanţ de hipermarket-uri”, „un producător de medicamente”, „o agenţie de turism”), dar în presa scrisă a ultimilor ani companiile nu mai binevoiesc parcă să comunice decât prin comunicate de presă.
Modelul de business dezvoltat în decursul vremii, în mod imprudent, a fost cel din jurul fluxului de bani din publicitate. Nu a fost numai o chestiune de opţiune; publisherii au fost forţaţi să adopte acest model din cauza falimentelor pe bandă ale distribuitorilor de presă scrisă. Dar treaba a „mers şi aşa”.
Lucrurile s-au împuţit din momentul în care companiile nu s-au mai mulţumit cu „discount-uri” de 50 % (!) la rate-card-urile pentru inserturi publicitare, ci au început să condiţioneze cumpărarea de publicitate de publicarea de advertoriale.
Încet-încet, advertorialele (controlate grafic şi editorial în întregime de către companiile beneficiare) au devenit mai multe decât publicitatea însăşi. Şi, de cele mai mult ori, pretenţiile agenţiilor „de PR” sunt ca acestea să fie publicate gratuit, „în spiritul unei bune colaborări”.
Ce te faci însă când o companie anunţă public că nu doreşte să se asocieze public cu revista ta, şi deci nu vrea să cumpere publicitate în ea, însă agenţia de PR insistă cu comunicate de presă şi lansări de produse ale companiei respective şi se supără pe tine că nu le preiei? Iar o agenţie de PR gestionează adesea conturile mai multor clienţi şi nu de puţine ori este asociată sau este parte a unei agenţii de media ce învârte bugete de comunicare mai ample. O superi?
Da! La boicot nu se poate răspunde decât cu boicot. Astfel s-a ajuns la situaţia inversă: jurnaliştii condiţionează preluarea de advertoriale de cumpărarea de spaţii publicitare. De ce ar fi această măsură mai imorală decât reciproca ei? (Mă refer strict la advertorialele de mai înainte, marcate corespunzător şi pe care companiile de PR continuă să solicite a le controla din punct de vedere editorial.)
Dar mă lungesc. Şi cam degeaba. Concluzia mea este că presa scrisă (dar şi cea online) moare din lipsă de bani. Şi o omoară tocmai cei care ar trebui să beneficieze de pe urma ei: publicitarii şi difuzorii.
Ştiu teza conform căreia presa scrisă regurgitează conţinut de joasă calitate. Şi sunt de acord cu ea. Dar ia duceţi-vă şi scormoniţi prin groapa de la Glina şi spuneţi-mi ce supersonic puteţi face din deşeurile recuperate de acolo?
Ex nihilo nihil fit. Calitatea costă.
PS Blogurile, cu toată simpatia, nu sunt o alternativă la o presă profesionistă. Sunt abonat la câteva zeci de feed-uri de bloguri şi vă asigur că acestea, oricât de interesante şi de incitante, nu îmi asigură necesarul de informare autentică. Problema e că nici presa din România nu mi-l mai asigură în ultima vreme, iar perspectiva este deplorabilă.
Sunt asa de siguri PR-istii ca evenmentul lor merita bagat in seama?
De ani de zile, stirile de PR s-au transformat intr-un fel de bonus acordat celor care cumpara publicitate. Si de multe ori ziaristii le spun celor din PR: „Nu intra, fiindca nu avem publicitate de la clientul tau”.
Problema e ca fie ca intra, fie ca nu, chestiile alea facute de PR-isti sunt extrem de rar stiri care i-ar putea interesa pe cititori.
„În fond, sunt deja mulţi bloggeri al căror “tiraj” – număr de vizitatori – este comparabil sau chiar mai mare cu readershipul real al unor ziare vechi. Şantajiştii pot fi scurtcircuitaţi.”
Categoric, mai ales ca bloggerii nu cer si nu accepta bani, iar daca o fac se intampla doar prin departamentul lor specializat in vanzari. Ca si in cazul dvs, de altfel.
O-hooo, cineva e prost dispus aici. Vorbeam de conditionare, dăăăă.
Orice act de vanzare este o „conditionare”, iar santajul se aplica atunci cand beneficiarul este obligat sa presteze serviciul pentru care cere bani. Sa fie redactiile obligate sa publice comunicatele de presa? Dubito… este o problema de logica si nu tine de starea de spirit, iar la nivel de logica, pare mai simplu/plauzibil sa poti cumpara un om (adica un blogger) decat mai multi oameni (adica o redactie). De fapt in aceasta consta si succesul comercial al blogosferei, companiile si agentiile de PR vor control asupra informatiei (cine spune altceva minte) si prin urmare vor cumpara acolo unde este mai simplu/plauzibil sa cumpere. Cand vii la un eveniment si vorbesti frumos despre un produs, dar toata lumea stie ca te-a platit furnizorul, tot o forma de prostitutie este. Eu asa am simtit, dar mi-a trecut cand am incasat factura.
Am citit cu atenţie la zoso.
E acolo un comentator, Adam Robert, care spune ceva cam aşa (citez din memorie) : jurnalism mai fac doar agenţiile de presă; restul copy-paste.
Ce chestie, uite un om care pune punctul pe i.
Mai sunt si altii, dar se-mputineaza.
Contrar obiceiului meu de a face băşcălie, iată că acum o să vorbesc serios.
Când m-am apucat de electronică, din pasiune, credeam că din asta o să ies la pensie. Însă în fiecare zi observ cum mă „omoară„ tehnica: este mult mai simplu şi ieftin să produci ceva nou decât să-l repari. Va veni vremea în care vom arunca la gunoi (pardon, la reciclat) un televizor întreg, în timp ce într-o fabrică se va produce cu roboţi unul mai bun şi mai ieftin.
Ce fac eu? Păi ce fac de câţiva ani, de când revoluţia ştiinţifică dimpreună cu incapacitatea şi lichelismul unora au (aproape) distrus ditamai compania de telecomunicaţii: mă adaptez!!!
Un amic s-a „adaptat„ de tot, în sensul că a dat-o dracului de meserie şi acum e faianţar. Măcar asta încă se pune manual, bănuiesc că e meserie de viitor.
Deci nu vă împacientaţi, oameni buni, jurnalismul se duce de râpă din exact aceleaşi cauze: progres tehnic plus lichelismul unora. Nu-i nimic, omul e o fiinţă adaptabilă.
Eu, unul, aş începe să studiez din nou Legea lui Ohm. 😆
Nu jurnalismul dispare; se schimba mediul si modelul de business, e diferit.
Oamenii de PR au discutat despre Earned Media vs Paid Media, insa au uitat ca nu pot vorbi despre Earned Media atunci cand comunica deschiderea unui magazin de haine, a unui restaurant, a unui hotel etc.
Discutia asta a pornit de la cu totul altceva, dar, evident, fiecare comenteaza ce-i convine. Interpretarea a fost ca „jurnalistii se transforma in agenti de vanzarti” DE FAPT totul a pornit de la faptul ca jurnalistii nu-si pot permite sa publice advertoriale gratis, doar pentru ca asa vrea un client sau un om de PR – drept pentru care, evident, unii jurnalisti isi trimit PR-ul la plimbare, impreuna cu respectivul client… si plimbarea e pana la departamentul de VANZARI al ziarului/trustului etc, unde ar trebui sa incheie un contract pentru respectivul advertorial.
Sa lasam anii ’90 si sa vedem de ce Paid Media nu se mai face in Romania, iar toti clientii au invatat ca promovarea e GRATIS = ORELE DE DOCUMENTARE, ORELE DE CREATIE, IMAGINE, TEXT, PRELUCRARE IMAGINE, PRINT/RADIO/TV, DISTRIBUTIE – TOATE SUNT GRATIS.
Si ce-ar urma? Sa vina clientul si sa-i explice PR-ului ca daca tocmai l-a invatat ca toate astea sunt GRATIS, inseamna ca nu-i va mai plati nici lui toate lucrurile astea. Si nici advertiserului. Logic?
Ba nu! Nu e logic! Eu am gresit cand i-am trimis pe toti la DEPARTAMENTUL DE VANZARI sa-si negocieze advertorialele. Era mult mai normal sa muncesc pentru cei care-mi cereau sa fac asta pentru ei si pentru clientii lor, sa oblig ziarul/trustul sa le publice advertorialele despre deschiderea unui magazin de haine, despre serviciile unui hotel sau ale unui restaurant, eventual si cu preturi si meniu – totul GRATIS!
Eronat pusa problema! Jurnalistul nu se transforma in AGENT DE VANZARI daca-i trimite la DEPARTAMENTUL DE VANZARI pe cei care vor promovare gratis! In cazul asta, jurnalistul nu face decat sa-i trimita pe calea cea buna.
Repet – deja m-am plictisit! – daca maine ati fi ZUGRAVI iar eu v-as cere sa-mi renovati casa GRATIS pentru ca voi cu asta va ocupati, iar eu am nevoie si pentru ca eu va cer – ar insemna ca voi imi veti renova casa pe banii vostri si pe munca voastra, imediat, muncind zi si noapte pentru mine, doar pentru ca eu va cer si voi TREBUIE sa faceti asta, pentru ca voi cu asta va ocupati?
Absolut de acord cu prima frază din comentariu.
De aici, de pe margine, de la chibiţi, lucrurile se văd oarecum astfel:
1. Paid Media, aia corectă, cu contract şi factură;
2. Earned Media, dar doar atunci când se vorbeşte despre fapte de interes public, fără conotaţii comerciale;
3. Între aceste două extreme se întâlneşte un fenomen numit plastic „pişcotăreală„.
Chestiunea de bază este dacă, cum şi când se va elimina pişcotăreala.
Piscotareala trebuie eliminata definitiv, in favoarea bunului mers al intregii industrii.
Sa definim, totusi, „piscotareala” – inseamna cateringul de la evenimente sau incercarea sa a determina jurnalisti si bloggeri sa faca reclama mascata?
Am mai postat un comentatriu despre problema asta, dar nu mi-a fost aprobat – cum nici pe blogul lui Zoso nu imi sunt aprobate comentariile. Incerc sa inteleg si eu faptul ca e dreptul fiecaruia sa cenzureze ce nu-i convine pe propriul blog – indiferent cat de constructiva ar fi o dezbatere 🙂
Vrem contracte pentru tot ce inseamna PROMOVARE, vrem sa inteleaga toti clientii din piata care sunt COSTURILE PROMOVARII, vrem sa inteleaga toti angajatorii de ce „un PR prieten cu presa nu reuseste sa publice sau sa difuzeze reclama mascata pentru care jurnalistii si trusturile media ar trebui sa munceasca GRATIS. Vorbesc la plural pentru ca sunt multi in situatia asta – inclusiv firme de PR care nu mai suporta sa auda de la clienti ca bugetul de promovare e de 300 de euro in care vor campanie si promovare media gratis, iar de asta ar trebui sa se ocupe PR-ul, ca de-aia e PR!
Analiza tuturor comentariilor din mediul online pe tema Paid Media vs Earned Media:
Cei care striga mai tare importiva nevoii de a se plati publicitatea mascata ii considera pe Jurnalisti un fel de cersetori care spala parbrize la semafor, dar le cer sa munceasca pentru ei gratis… poate „le mai arunca un banutz din cand in cand” – zic ei, dar nu despre „un banutz de mila” este vorba, ci de multi bani, pe contract, la DEPARTAMENTELE DE VANZARI!
Ma intreb ce vor face agentiile de media, daca nu vor mai vinde in audio-vizual, dupa OUG 25/2013. Vor vinde in print, dupa ce-au explicat clientilor ca nu au nevoie de reclama in print?
Va fi o dezbatere publica pe tema Paid Media vs Earned Media, dupa Paste, unde voi invita un jurnalist britanic, sa explice de ce in alte tari civilizate exista la fiecare ziar sau revista copywriteri angajati pentru a scrie advertoriale – respectiv de ce la ei se poate face simultan si earned media si paid media, iar PR-ul isi face foarte bine treaba lui si nu incearca sa mascheze publicitatea prin advertoriale neplatite.
Voi invita si un reprezentant al unei agentii care va explica de ce campaniile mari ale UE au bugete de promovare media si cat costa fiecare material.
Ar fi cazul sa se aplice legile audio-vizualului si in print si online? Astfel incat tot ce va mai fi vreodata reclama mascata sa treaca mai intai pe la DEPARTAMENTELE DE VANZARI – ca sa nu mai existe discutii in legatura cu DEONTOLOGIA PROFESIONALA si sa se faca foarte clar deosebirea intre subiectul de presa si reclama mascata, respectiv, intre munca jurnalistica si munca advertorialistului – meserie care in alte tari exista, pentru ca media le plateste copywriterilor angajati salarii foarte mari doar ca sa sa scrie adverotiale – TOATA PLATITE PRIN CONTRACTE!
Abia azi am avut timp să arunc o privire pe site-ul respectiv.
– Conferinţa s-a ţinut pe 25 şi 26; astăzi, 27, încă este activă pagina de înscrieri. Probabil adminul site-ului e în concediu.
– La unii vorbitori biografia încă este „în curs de actualizare„.
– Şi altele.
Deci ce avem acolo, academie de piarişti???
Dacă mă duc la covrigăria din colţ şi nu au pus macul bine, le arunc covrigul înapoi peste tejghea. Chiar acum mă duc, apoi le spun că m-au enervat nişte „piarişti„. Vă povestesc diseară.
Al naibii Akismet, citeşte deja gândurile. Cum critici ceva, pac! la moderare cu tine. Ce tehnică avansată…
Ooops! s-a rezolvat.
Multumesc pentru acceptarea comentariilor 🙂 Poate ducem mai departe campania asta, pentru ca altfel ne apucam toti de agricultura de subzistenta 🙂
Cu placere, dar parerea mea ramane aceeasi: jurnalistul nu trebuie sa actioneze ca agent de vanzari, in orice forma ar fi impachetata calitatea aceasta.
Sunt convins ca intelegi ca nu e vorba in nici un fel de vreo desconsiderare a meseriei de agent de vanzari (sau de jurnalist), ci pur si simplu de o incompatibilitate. Ca pr-ul cumpara advertoriale de la dept. Vanzari e una. Ca jurnalistul e trimis la pseudo-evenimente ca sa faca un ban pentru companie (si pentru el, uneori) e cu totul altceva.
Comparatia cu zugravul e totalmente gresita.
🙂 este o falsa problema. Nu pot nega faptul ca poate unele ziare/reviste/posturi TV trimit jurnalistii la evenimente cu acest scop – nu pot nega pentru ca nu stiu cum as putea aduce argumente contra. Dar, lasand la o parte situatia asta despre care ati vorbit voi, practica s-a extins, iar oamenii de PR au invatat ca jurnalistii asta urmaresc, bloggerii cred ca sunt in competitie cu jurnalistii, chiar din acest motiv, iar clientii sunt convinsi ca promovarea lor trebuie sa fie gratis.
Eu am pornit de la cu totul altceva: jurnslistii care trimit PR-ul cu tot cu client la departamentul de vanzari nu se transforma ei in agenti de vanzari! E total eronat pusa problema, interpretata exact invers. De ce? Si cum e posibil ca dupa o foarte buna colaborare cu oamenii si agentiile de PR, sa ajung de la 3-4 invitatii mai „ciudate”, cu scop de reclama mascata, pe luna, la situatia de astazi, cand primesc 7-8 telefoane, e-mail-uri etc pe zi, cu invitatia de a contribui la reclama mascata? Eu despre asta vorbesc!
Iar lumea percepe, mai nou, jurnalistii ca pe niste „cersetori care spala parbrize la semafor, in asteptarea catorva banuti aruncati, de mila” – chiar nu se poate vorbi asa despre jurnalisti, dar atunci cand perceptia e atat de eornata incat multi pot crede ca „Romania nu mai are jurnalisti de investigatii pentru ca s-au dus cei de la ZZZZZZZ sa incerce sa fure meniurile ZZZZZZZ din restaurante, dar n-au fost in stare sa se documenteze si-au transcris meniurile gresit” – am citat dintr-un corporatist care crede ca asta fac jurnalistii de investigatii si cei de economic 🙂 – atunci cum sa va explic eu ca jurnalistii chiar nu se ocupa cu asta?
As vrea sa stiu CINE a deturnat subiectul la PR Forum. Cine a reinterpretat trimiterea la departamentul de vanzari ca pe o incercare de a se transforma jurnalistul in agent de vanzari. Poti sa-mi spui, te rog?
PR-ul nu este plătit să scrie articole în publicațiile altora. PR-ul e plătit să creeze povești relevante care să fie preluate de presă. Relevante pentru tipul publicației și audoența ei.
Jurnalistul care face vânzări e un monstru inventat și de practicile de paid media în PR și asta deja înainte de criză. „Advertorialul” a ajuns sinonim cu preluarea unui comunicat de presă. Lejeritatea cu care este folosit acest termen mă sperie. Advertorialul este, prin definiție, plătit. Reclamă livrată sub forma unui editorial (și reclama e plătită, nu?). Ei bine nu, reclama nu era în job description-ul de PR ultima oară când am verificat.
Faptul că deja advertorial e folosit acum cu altă valoare, exemplu și comentariile de mai sus, pentru mine este exemplu clar că e plin de „animale” în media.
Alex, pot sa te intreb cati ani ai? De curiozitate. Si cati ani ai de cand lucrezi in PR. Ar fi foarte interesant sa stim toti cine a facut asemenea afirmatii aberante. Tie chiar nu stau sa-ti explic nimic, pentru ca n-are rost. Dar tot vreau sa stiu cati ani ai 🙂
Am aflat cu un click distantza… dintr-un advertorial despre tine, publicat intr-o reista online. Daca poti sa-mi spui ca ala nu e advertorial, o sa am serioase indoieli in privinta sinceritatii multor oameni din acest domeniu care fac afirmatii si judecati de valoare – pentru ca voi fi tentata sa generalizez.
Si, da, comentariul tau de mai sus seamana izbitor cu un comentariu pe care l-ar face un debutant. Intrebarea mea este, in cazul asta, unde se termina neintelegerea si incepe ipocrizia.
Nu vreau contract de la firma aia mare la care esti director de comunicare si nici nu ma impresioneaza pozitia ta 🙂 un blogger sau un „jurnalist” ca cel despre care vorbiti voi nu ti-ar fi replicat.
Diana, ce-ar fi sa te linistesti un pic?
Vlad, daca ma linistesc un pic dupa ce am agitat pe toata lumea, inseamna ca am facut asta degeaba. Nu e nevoie sa publici comentariul asta – e pentru tine. Tie-ti place cum arata piata asta? Daca nu te afecteaza azi, te va afecta si pe tine in curand. Nimeni nu face nimic. „Ciocu’ mic si joc de glezne” e singurul nostru slogan, al tuturor.
Contractele nu trebuie sa vina „de mila”. De ce ar trebui sa ne fie frica sa spunem lucrurilor pe nume? Sa nu-i suparam pe cei care ne-ar putea da contracte? Tu nu te-ai saturat de situatia asta? Nu trebuie „sa facem frumos” pe langa ceilalti ca sa ne arunce un os din festin.
Nu ma intereseaza, Vlad. Sunt freelancer de 2 ani, sunt copywriter si ma pregatesc de doctorat. O sa mi-l fac acolo unde conducerea universitatii nu are legaturi stranse cu cei implicati in scandalurile cu delapidari de milioane de euro din fondurile de promovare. Imi adun materiale de mai bine de 2 ani si le pun cap la cap. Asta fac acum 🙂
Si inca ceva: vreau sa muncesc in tara mea, Vlad. Nu ma pot plange ca mi-a mers rau pana acum, ba chiar mi-a mers foarte bine, dar tocmai pentru ca mi-a mers bine, stiu ca poate fi si mai bine pentru noi toti, daca facem putina curatenie pe piata. Si cine s-o faca? Toti cei implicati direct in sistem nu vor scoate o vorba. Pe mine nu ma afecteaza – asu oricum m-a afectat deja – deci pot sa spun ce-am vazut in fiecare zi din ultimii doi ani.
Daca e nevoie sa mai fac inca o data munca de jurnalist de investigatii – pe economic de data asta – o voi face, din afara oricarui trust media. Si nu la tine pe blog, pentru ca e deranjant – chiar poti sterge comentariul adreast direct lui Seremet, pentru ca-i transmit personal, asa cum am spus.
Eu nu ma opresc pentru ca nu ma intereseaza direct piata asta, iar cei care lucreaza cu mine vor lucra si de acum inainte, tocmai pentru ca toti sufera din cauza acelorasi probleme. Si chiar daca n-ar mai vrea sa lucreze cu mine, tot n-as avea nimic de pierdut, tocmai pentru ca ma ocup de mai multe lucruri simultan, din domenii diferite, deci financiar nnu ma va afecta in niciun fel scandalul pe care l-am provocat.
Nu-mi place sa vad ca s-a ajuns pana aici: se vorbeste despre „piscotareala”, despre „jurnalisti cersetori”, despre evenimente de PR confundate cu subiectele zilei in presa – ce-i asta? Intr-o industrie in care unii au delapidat inca din 2005 niste milioane de euro – dar sa lasam subiectul asta sa se dezvolte in alt context…
Piata asta are nevoie de o noua educatie – nu cea din manuale importate, nu dintr-o noua teorie a formelor fara fond, aplicata, ca de fiecare data in istoria noastra nationala, intr-un vid total.
Nu mai vreau sa vad oameni valorosi care fac pe ei de frica atunci cand ar vrea sa spuna ceva, PR-i care plang in pumni, jurnalisti muritori de foame, creativi care pierd pitch-uri pentru ca se dau spagi la directorii de marketing ai companiilor – si stie absolut toata lumea, dar nimeni nu indrazneste sa spuna nimic. Nu crezi, totusi, ca n-ar trebui sa ma linistesc, tocmai pentru ca sunt singura care am „timp” sa fac asta?
In rest, ne plangem toti de lipsa de initiativa a romanilor, dar cand vine cineva cu initiativa, toata lumea ii spune sa se linisteasca 🙂 Tu cum vezi situatia asta?
Repet: acest comentariu este doar pentru tine!
Ti-am scris un mesaj privat pe facebook, daca ai timp si chef sa vorbim despre asta.
Ok, accept sa nu-mi accepti al doilea comentariu, deci voi reformula:
Nu pot sa cred ca semnatura Alex Şeremet chiar îi aparţine acelui Alex Şeremet. Poate-ar trebui să-l sun pe Alex Şeremet, să ma conving. Şi, daca semnatura fara link îi aparţine lui Alex Şeremet, îi voi transmite personal ce scrisesem în comentariu…
Ah, Aksimet, dacă pun mâna pe tine…
Sa-mi explice si mie cineva pt ca m-am trezit mai tarziu astazi, in plus … m-am intors de la un gratar si sunt cam afumat.
PR-istii primesc bani pt promovarea intereselor unui client, iar jurnalistii deontologi trebuie sa preia si sa publice, gratis, ce li se transmite de PR-isti. Am inteles pana aici?
Nedumerirera mea: de ce mai exista agentii de publicitate care sa imparta banii primiti de la beneficiarul promovarii cu ziarele/jurnalistii? De ce nu exista doar PR-isti priceputi care sa le bata obrazul jurnalistilor care vor bani si care sa colaboreze doar cu jurnalistii deontologi – aia care promoveaza, gratuit, clientii PR-istilor?
Ori, de fapt, vorbim de faptul ca PR-istii trebuie sa gaseasca si alte forme de promovare decat comunicatele de presa?! La fel cum si jurnalistii n-ar trebui sa caute sa-si umple publicatiile doar cu comunicate de presa modificate prin adauagarea unui titlu si a semnaturii.
Unde gresesc?
Nu greşeşti. Doar că în ţara asta am ajuns într-o stare de apatie şi abulie în care nimeni nu mai vrea să-şi facă treaba. Dar toţi ne dăm cu părerea. Degeaba.
Din sală se vede un pic altfel decât de pe scenă.
1. PR înseamnă Public Relations, nicidecum Press Release. Deci:
2. Da, ar trebui să găsească şi alte forme.
Cine? Piariştii făcuţi la „apelul bocancilor„(mă rog, mai mult piariste)??? Nu vedeţi că e plină lumea de piarişti? Poate că sunt şi dintre cei buni printre ei, dar îi sufocă piloşii care au apucat un loc lângă ţâţă.
3. Jurnaliştii deontologi care promoveaza gratuit clienţii piariştilor… Ei, da?
Nu, pe bune de ce ar face-o? Poţi să scrii liniştit despre deschiderea vreunui spital la Adunaţii Risipiţi, acolo e jurnalism, chit că (uneori) e copy/paste de la vreo agenţie de presă.
Dar dacă te apuci să scrii despre nu ştiu ce maşină, sau nu ştiu ce telefon, sau nu ştiu ce magazin de lux, se întîmplă cam aşa: publicul citeşte şi NU crede că jurnalistul a scris asta degeaba. Pur şi simplu nu crede. De ce? De la pişcotăreală, de-aia.
Atunci fie că jurnalistul neserios pune botul, fie că cel serios îl trimite pe client sau piarist la casierie. Se acoperă, pentru că dacă există publicitate de la acel brand, articolul lui e doar bomboana pe colivă.
Mă rog, mai există şi varianta în care l-ar tenta să fie neserios, dar îl haleşte patronul. Oricum, s-a scos.
Dar eu unde greşesc?
Am greşit la nişte virgule.
Istoric vorbind situatia era astfel: clientii aveau agentie de advertisign si agentie de PR, iar publicatiile aveau redactii si departamente de vanzari. Unii aveau in comun machetele, altii comunicatele de presa. Primele erau cu bani, celelalte erau surse de informare pentru munca de jurnalist. Criza a distrus ecosistemul, reclamele au devenit mai putine si mai prost platite, in timp ce comunicatele de presa au devenit mai multe si mai complexe. Unii clienti, au redus considerabil investitiile in advertising, considerand ca PR-ul poate suplini, altii au ramas doar cu agentiile de PR. In ecuatia, au mai aparut si bloggerii cu promisiunea ca pot livra o expunere similara/mai mare la costuri mai mici. Continuarea o stii…. Scapa cine poate.
Apropo de agentii. Imi scapa acuma linkul, ca fac curatenie si am acces limitat. Dar bagati PR lui goagle, luati linkul cu articolul de la wikipedia, apoi trimiterile de acolo. Am citit un articol despre un studiu care arata clar: firmele care au departament de PR inhouse obtin rezultate muuuult mai bune.
Asta este.
PR este despre comunicare si cum sa comunici. In ciuda bunei pareri pe care o avem fiecare dintre noi despre sine, comunicarea nu este o capacitate innascuta. A vorbi este una, o poti face singur, cu fata la perete, dar chiar si atunci risti sa nu te faci inteles de tine insuti. Asadar a comunica, este altceva. PR nu este doar relatie cu media, aceasta activitate este doar o mica parte. PR este despre cum comunici, cu cine comunici, cu ce fel de vocabular, cu ce instrumente, de cate ori, si cum masori aceasta comunicare. PR este o modalitate de a face legatura intre diferite categorii de publicuri. Puneti un doctor in medicina cu 40 de ani de experienta sa vorbeasca unui pacient de 25 de ani cu doar 8 clase, se vor intelege unul pe celalalt? Incercati unii dintre dvs. sa fiti politicieni si sa vorbiti audientelor despre PIB, despre diferenta dintre directiva si regulament european, pe limba fiecaruia: pensionar, student, mama, muncitor, inginera, muntean, etc., cu studii liceale, etc. Intr-o societate complexa si diversa precum cea moderna, nu este obligatoriu ca toata lumea sa foloseasca pentru toata lumea, pentru a se intelege unii pe altii, tehnicile PR. Dar adesea este o modalitate de a face ca oamenii sa se inteleaga unii pe altii. Si daca scopul PR-ului este ca societatea sa functioneze mai bine, oamenii sa inteleaga ce li se ofera si cum si de ce se guverneaza, ce este rau in asta ?
Păi, domnule Tiberiu Cazacioc, cine zice că e rău?
Eu zic doar că au apărut două tendinţe toxice:
1. O mulţime de piarişti (piariste) de doi bani, care se mulţumesc cu difuzarea de comunicate, pe bani sau pe gratis. Şi care perturbă activitatea adevăraţilor specialişti din PR;
2. Pişcotăreala.
Aşa se vede din afară. Şi, credeţi-mă, uneori se vede mai bine. E ca atunci când vii iarna de afară într-o cameră în care nu s-a mai aerisit de câteva ore.
Curăţenia se face din interiorul breslei. Un amator din tribune vă poate doar arăta musca de pe căciulă, dar n-are cum să dea şi cu spray.
Tiberiu Cazacioc, mie mi se pare că discuţia nu este despre utilitatea PR-ului, care este…
Eu am impresia că vorbim despre ce trebuie să publice jurnaliştii gratis de la PR-iştii care iau bani. D’aia nu se poate ajunge la o înţelegere…
Şi dacă o punem p’aia cu interesul public în faţă, hai s-o vedem în detaliu: Firma de PR îmi trimite un comunicat frumos în care îmi spune ce bucuroşi vor fi cititorii mei să le spun că s-a deschis un mall.
Înţeleg că profesionist ar fi să-mi informez cititorii de această nouă utilitate publică, fără să condiţionez acest lucru de primirea a ceva bani. Corect. Numai că un jurnalist corect şi profesionist nu va înghiţi comunicatul aşa cum i l-a trimis PR-ul. Se va duce la mall şi va scrie despre cele 50 de firme de renume care şi-au deschis magazine aici, va aminti de cea mai mare arteziană luminată din SE Europei… dar şi de parcarea cu locuri insuficiente şi înghesuite, de bătaia de joc de la toalete – unde lumea stă la coadă ca să intre în miros de urină stătută ori de agenţii de pază care au sărit la o mămică ce vroia să-şi fotografieze copilul la locul de joacă modern, smulgându-i smartphone-ul din mână.
Sigur, PR-iştii vor fi mai puţin mulţumiţi de ce va rezulta în cotidianul de mâine, dar ce mai contează asta câtă vreme publicul este corect şi complet informat…
Greşesc undeva?