Agenţia italiană de presă ANSA vorbeşte despre (iminentul) hit al acestei veri: „Zalele, il nuovo tormentone estivo made in Romania„.
Il tormentone este, de fapt versiunea în limba spaniolă a unei manele interpretate de doi… titani (aud) ai genului: Claudia şi Asu. La musica Manele è di origine gitana, îşi lămureşte ANSA cititorii, după care adaugă o explicaţie cu iz de anticipare a unui nou val de succese internaţionale venite din România: il Manele è un filone musicale molto ricco, festoso e commercialmente interessante.
Molto rico şi commercialmente interessante, deci.
Piesa cu pricina este următoarea (şi chiar vă rog s-o ascultaţi o dată, dacă se poate cu urechile unui străin: înainte de a fi stupidă, simplistă şi mitocănească, are ritm, refren şi slogan).
Hotnews, care difuzează ştirea în România, precizează şi că „nu ar fi o noutate cu manele de succes in anumite cercuri de italieni: de mai bine de un an, multe italience din Pisa au devenit adeptele unei noi forme de dans sportiv: „Manele fitness”, stil inventat şi predat de o româncă, Mihaela Vlad.”
Acum, înainte să mă îngropaţi în proteste sub acuzaţia că promovez manelele, vă reamintesc ce scriam cu vreo doi ani în urmă despre dansul naţional al argentinienilor, tangoul: „…s-a născut în Buenos Aires acum ceva mai mult de 100 de ani, în dispreţul general al elitelor oraşului… o combinaţie dezgustătoare între ritmuri negre şi sonorităţi ale lumpenului european… se dansa prin bordelurile oraşului… era dansat nu doar de clienţii bordelurilor cu prostituatele, ci, adesea, chiar de clienţi între ei, bărbaţi prinşi în apropieri şi atingeri blasfemiatoare.”
Apoi, tangoul a trecut oceanul, unde a fost preluat ca un dans exotic, pasional şi cu un ritm irezistibil prin saloanele protipendadei franceze, germane… Astfel, s-a reîntros spălat în Argentina, purtând sigiliul de aprobare al vestului Europei.
Asta e soarta provincialilor, să n-aibă curaj decât după ce îndrăznesc alţii.
Nu ştiu dacă acesta va fi şi viitorul manelelor, dar merită să fim atenţi. Multe curente muzicale de mare vigoare au răsărit din subsolurile societăţilor. În plus, dacă manelele se vor dovedi într-adevăr „commercialmente interessante” prin cluburile din Europa, s-ar putea să nu mai conteze câtuşi de puţin nasurile încreţite din patria lor de origine.
Şi o notă personală: dacă e să vorbim de muzică ţigănească, prefer lăutarii, nu maneliştii.
14 comentarii Adaugă comentariu
Mai bine mergeam cu piesa asta la Eurovision!
A incercat anul trecut Mandinga cu o maneluță d-asta si n-a tinut.
Si parca si refrenul Mandinga era cu zalele ( zaleilah) , ritmul pe acolo…sincer eu cred ca ce a aparut acum ar putea fi acuzat de inspiratie prea puternica, sa nu zic plagiat, si nu, in cazul asta nu e vorba doar de nas strambat in tara ci de respingerea unei productii muzicale prea putin originala.
In rest ,daca asta e „rico e interessante” atunci poate nu ar strica sa invadam putin piata muzicala europeana, sunt piese foarte bune in fiecare vara pe la noi.
Am ascultat-o cu onestitate. Iată o analiză lungă, pentru că subiectul este incitant:
Intră la categoria „easy listening” („easy” dacă eliminăm suferința prin care ascultătorul e nevoit să treacă), iar din punct de vedere pur muzical este de o banalitate înduioșătoare. Oferă un amalgam stilistic, cu elemente de canzonetta/chansonette, împrumuturi din muzica asiatică (subcontinentul indian, mai degrabă decât muzica arabă), reușind să grefeze un strat de „exotic” peste muzica bătrână a Europei. Alături de mișcarea strategic inspirată de a elimina iconografia penibilă a manelei clasice și a o înlocui cu un context kusturician („exotic” de marcă est-europeană), acest fapt permite trecerea mai facilă în mainstream, ascultătorul având mult mai puține motive de a se rușina că ascultă așa ceva. Versurile folosesc instrumentul componistic al repetiției obsesive (de mare efect în muzica de club, care, să nu uităm, este muzica rituală a tribului modern, care, pentru a induce sau menține „transa” are nevoie de repetiție obsesivă), și bat (sau se pretează la) înspre onomatopee, ceea ce facilitează adopția în țări de limbi diferite.
Are, așadar, toate premisele de a ajunge un hit popular.
Comparația cu tango-ul este, cred, forțată. Nu pentru că tango-ul este în vreun fel superior ca noblețe, însă spre deosebire de manele, tango-ul a găsit felul genial de a fi liniar, repetitiv, recognoscibil instantaneu, folosind consecvent aceleași mecanisme stilistice, spre deosebire de heterogenitatea manelei, care este identificabilă adesea mai mult prin trăsăturile negative (printre care versurile au un loc central), heterogenitate care nu-i permite așezarea într-un tipar universal. Legat de versuri, tango-ul e forțat să se exprime fără, ceea ce-i garantează o natură mult mai profundă, mai viscerală, deci mai seducătoare. Un alt mare atu al tango-ului este inseparabilitatea de dans. Nu poți zice tango fără să zici dans. Mai mult, tango e un dans bine codificat, disciplinat, ritualic, cu rădăcini în flamenco. Nevoia de a fi disciplinat ca adept adaugă automat zece clase genului, prin mijlocirea admirației pe care o avem pentru virtuozitate. Adopția tango-ului în cultura populară este cvasi-universală, ceea ce cred că nu se va întâmpla în cazul manelei.
Apreciez încercarea de a trasa o paralelă, și sunt de acord că, adesea, lucrurile se petrec chiar așa – curente culturale viguroase născute în mizerie, ilegitime, mai apoi oficializate și adoptate. Dar din mii de astfel de curente, unul singur urmează acest traseu. Nu cred că subcultura manelei reprezintă acel curent. În primul rând, manelele nu (mai) au niciun strop de autenticitate, nu reprezintă, în realitate, nimic, nicio emoție umană profundă, nu se adresează niciunei nevoi umane reale, ci sunt un mijloc facil și foarte vizibil de exprimare a a statusului și afirmare a dominanței în societate – cam cum urinează câinii pe copaci. Vulgaritatea manelei nu este una răscolitoare de instincte reprimate în omul civilizat, ci vulgaritatea unei producții „soft core porn” de mâna a treia. Muzica lăutărească e altceva, într-adevăr, dar este, evident privindu-i istoria, lipsită de caracterul universal care se cere în mainstream.
Adopția (și aceea parțială, în insule de populație) în bazinul mediteranean nu mă surprinde. Oficial, 3% dintre italieni și aproape 2% dintre spanioli sunt români. Nu puțini, și nu elita intelectuală. În culturile europene „sobre”, care au adoptat tango-ul, sau cel puțin l-au ratificat ca acceptabil, manelele au șanse zero.
Ca parte pozitivă, videoclipul prezentat nu poate fi, în mod onest, cu excepția diferenței de „production values”, judecat într-o clasă diferită de foarte, foartă muzică americană modernă. Nu e cu nimic mai prejos decât, e.g., 90% din reggaeton.
Am înțeles exact intenția demersului tău și profit de ocazie pentru a declara că orice comentator care o să te atace din unghiul anti-manelistului radical este fie prost, fie rău intenționat, fie analfabet.
Amirabila analiza. Vine bine, mai ales pentru genul de neo-snobi, tot mai multi, care par sa se rusineze ca nu au „deschiderea” sa imbratiseze „fara prejudecati” si de-a valma, minunata si suculenta manea.
Multumesc!
Nu sunt un fidel cunoscator, dar a compara manelele cu tangoul e cel putin fortat. Jazzul si bluesul au fost de asemenea blamate decenii intregi, iar acum au intrat in lumea buna (la noi corporatistii sunt „jazz-uiti” pana in panzele albe). Dar asta nu inseamna ca au vreo legatura cu manelele, ca manelele vor avea aceeasi fericita soarta. E vorba de mesajul transmis, nu doar de muzica.
Nu stiu daca e ciudat, insa piesele astea slabute prind la popor. De asta se bucura de asemenea succes. Oricum, consider ca e un moment zero pentru manelisti, acum vor deveni international.
Desigur, orice gunoi poate fi spalat prin internationalizare si poate crea un fenomen peste noapte dintr-un rapsod obscur. Daca VREI NEAPARAT, poti gasi legaturi intre manele si orice, inclusiv cu muzica simfonica. Pe linia asta, in curand poti sa te plangi ca BOR, in dezacord cu timpurile in care traim, nu permite un concert de manele intr-o biserica.
Cel mai simplu exemplu: cel mai vizionat videoclip youtube al tuturor timpurilor – care va fi cu greu egalat sau depasit. Daca VREI NEAPARAT sa gasesti o paralela intre PSY si un curent muzical universal acceptat si/sau considerat drept ‘de calitate’, cu siguranta o vei gasi. Cu siguranta vei convinge si o sumedenie de oameni sa spuna ca ai dreptate in asocierea pe care o faci.
Dar asta nu schimba statutul de gunoi al produsului laudat. Cel putin pentru mine.
Si in continuarea rationamentului: m-ar interesa succesul manelelor la nivel mondial pentru ca? Ma reprezinta cumva pe mine, ca roman? Eu consider ca nu. Prefer sa cred ca NU.
La musica Manele è di origine gitana
Daca as fi de alta etnie, POATE m-ar interesa succesul muzicii etniei mele!
Văd în acest măreţ clip prestaţia emoţionantă a marelui actor Costin Mărculescu. Da, aşa mai merge, să ne folosim şi noi valorile!
Esti gelos 🙂
Am citit cu mult interes cele scrise si mi-a placut analiza facuta de Sicovitol. Sa va spun cum s-a nascut articolul pt Hotnews. Cand am citit stirea pe ansa, nu-mi vedea sa cred.. am incercat sa vad de unde atata atentie. Asa am descoperit ca a fost difuzata de mai multe ori pe postul respectiv de radio, ulterior si pe altele. M-am gandit si eu la o comparatie- cea cu flamenco, daca nu ma insel tot cu origine”gitana”. Nu sunt cunoscator .. dar concluzia e cam aceeasi: un hit al verii? poate. Mai mult.. nu cred. Multumesc pentru postare, Vlad
Si flamenco-ul a inceput tot ca „subcultura” acum 100 de ani, deoarece era cantat de…tigani. Acum e fenomen global si „la toti ne place”. Problema cu manelele si manelistii nu se refera neaparat la muzica – ti se pare ca Ai se eu te pego sau Ce bere rece au vreo mare orchestratie in spate sau cine stie ce mesaj freudian in versuri? Exista manelisti exceptionali ca muzicieni. Problema cu manelele si manelistii e ca multi sunt analfabeti, ca matematica lor se reduce la a numara banii care oricum sunt „fara numar”, ca pe ei oricum nu ii impoziteaza nimeni desi castiga miliarde si tot asa.