Doru Tufiş se fereşte de chelnerii care trec pe lângă el în viteză, ducând fripturi şi tocane în echilibru, câte 6-7 farfurii pe-un antebraţ. Poartă o cămaşă lucioasă, cu imprimeuri florale, care arată ca un halat de mătase tăiat ceva mai scurt. Sub cămaşă, un burdihan cu voinţă proprie pare hotărât să rupă nasturii până la sfârşitul serii. Spectatorii sorb ciorbe, cu zgomot, vorbesc tare şi râd gâlgâit, acoperind cu indiferenţă artistul.
Doru Tufiş, care a câştigat în alt secol un Cerb de Aur, încearcă să cânte pe drumul dintre bucătărie şi sala de mese, într-o cârciumă din Bucureşti. Umblă de colo-colo, cu privirea-n pământ şi cu microfonul lipit de gură, mormăind versuri ca un tabagic abia trezit din somn. Are un şerveţel mototolit în mâna stângă. În pauzele instrumentale, îşi şterge de salivă mustaţa şi buzele, cu un gest reflex, sânga-dreapta. Apoi îşi reia tropoteala pe cei trei metri liberi unde a fost lăsat să se mişte. La sfârşitul fiecărei piese, meştereşte un cd-player legat la staţie, sărind câte un negativ, două, până prinde o melodie mai prietenoasă. Joe Dassin, Si tu n’existais pas, dar Joe Dassin cântă prea sus pentru Doru Tufiş. The road to hell, dar şi Chris Rea cântă prea sus. Kenny Rogers, Engelbert Humperdinck sunt, şi ei, prea departe pentru unde mai poate ajunge azi Doru Tufiş.
Când îi vine rândul lui Celentano, cu Azzurro, Doru Tufiş e ca un boxeur pensionar în repriza a 12-a. Îţi doreşti un K.O. doar ca să-i sfârşească pătimirea.
Încheie fără să-l observe nimeni. „Ultimul boem al „Bucureştiului”, aşa cum îl prezentase cu pompă patroana localului, se aşează la o masă de lângă bucătărie. Cineva îi umple un pahar. Poate o să vină şi o friptură.
16 comentarii Adaugă comentariu
ăăă… no comment 🙂
Matale sunteți primul, nu ultimul, dintr-o nouă generație 🙂
Pe de-o parte, e trist ca un om care a insemnat ceva in muzica a ajuns sa cante in carciumi. Trebuie sa te astepti la tratamentul de care vorbesti, pentru ca oamenii acolo vin sa manance, sa bea si sa vorbeasca, nu la spectacol.
Pe de alta parte, e ca si in cazul marilor sportivi ajunsi in stari mai proaste – nu stiu sa profite de perioada in care sunt pe val, nu realizeaza ca vocea, bratele, picioarele nu vor fi la fel mereu.
L-am cunoscut pe Doru acum vreo 40 de ani… era o stea… femei stateau la coada, succesul statea la coada, putinii manageri de baruri ( Doina, Melody..) stateau la coada, avea o voce uluitoare si o personalitate fascinanta. Ar mai trebui sa am pe undeva niste fotografii cu el… un tip ca o cometa… ce pacat ca nu stim cand sa punem punct sau ce pacat ca viata ne oblige sa cersim dupa ce am fost regi…
DT poate povesti romane despre muzica romaneasca a anilor `70-`90… cred…
Cumplita e batranetea. Cumplita.
Si, ca de obicei, va invidiez enorm pentru ce si cum scrieti, domnule VP.
Munca nu e cerșit 😛
Exista o nuvela a lui Jack London, despre un boxeur batran care mai incearca sa ramana in picioare un meci. E scrisa fabulos. „Un cotlet” se intituleaza. De nuvela asta mi-am amintit vazandu-l pe dl. Doru Tufis.
De ce oare mi-au fost dăruite bogăţiile lumii, o familie, oameni ce m-au iubit, atunci când nu conştientizam ce am, trăiam firesc , ca şi cum aşa se cuvenea, pentru ca acum, când atât de mulţi şi multe din viaţa mea s-au dus fără întoarcere, să le preţuiesc şi să le doresc prezente în continuare ? Viaţa se deruleaza cu oameni şi fapte noi dar care nu mai înseamnă tot atât ca acelea ce au fost. Singurătatea şi golul din jur sunt tot mai întinse . Siguranţa este tot mai mult înlocuită de trăirea că totul este efemer şi nu mai rămâne nimic de care să te ancorezi la nevoie. Poţi oare trăi cu frica ca vei pierde în orice moment ce ai şi ce te susţine să trăieşti ? Atunci, ce înseamnă viaţa ce ţi-a fost dăruită şi care este rostul ei ? Bătrâneţea celor pe care îi cunosc înseamnă singurătate, boli, transformarea unor oameni inteligenţi şi activi în persoane dependente de alţii , declin, sărăcie, renunţarea la ce au realizat într-o viaţă. Ceea ce ne face să mergem înainte sunt copiii şi copiii lor şi ceea ce din noi putem dărui , partea de nemurire transmisă celor pe care îi iubim.
Sigur il tine cineva cu forta pe tufis in carciuma si-l pune sa cante !!
Cum sa-i plangi de mila ?!?! Daca nu-i convine de ce nu pleaca ? E sub nivelul lui ? De ce tine un concert in piata, sau pe stadion, unde-l vor aplauda zeci de mii de oameni ( just kidding) A, poate pentru ca nu e sub nivelul lui.
Asa-i ca tare-ti place sa te-auzi vorbind ?
Crezi ca ai vreo sansa sa ajungi vreodata macar un sfert din ce-a apucat sa fie Doru Tufis ?
Frumos scris.
Imi trezeste tot felul de amintiri, dar care nu sunt legate absolut deloc de Doru Tufis. Sau poate ca sunt.
Copil fiind, bateam coclaurii pe undeva pe margine de Craiova, prin cartierul Brazda lui Novac. Avem libertate totala, blocurile erau ici si colo, aveam liber pana dincolo de calea ferata care ocolea orasul, trecand prin celebra mahala numita poetic „Valea Gangului”. De fiecare data reveneam in centrul cartierului, care era complexul comercial. Asa ii si spuneam: merge la complex. Acolo era celebrul local Simplon, nu stiu cine a ales acel nume. Iar acolo canta Ciri Mayer, alt nume absolut ciudat pentru acea parte de tara. Partea proasta e ca nu puteam sa intru, nu puteam sa vad nimic. Aveau niste perdele uriase, groase si visini, atat la geamuri, cat si la intrare. Puteai doar sa asculti: canta Ciri Mayer. Tot asa, tot felul de proto-manele (similar Albatros) si preluari din muzica internationala. Fascinant era ca nu il puteam vede si nici nu puteam intra, puteam doar sa ascult. Era singurul teritoriu interzis al cartierului, restul era permis, de la depoul CFR pana la acoperisul blocului cu 10 etaje F10, acolo unde copilul nebun al cartierului a stat in cap pe marginea blocului.
Am plecat acum multi, multi ani de acolo. Se mai auzeau inca ecouri ani si ani dupa: auzeam cunoscuti prin Craiova „il luam pe Ciri Mayer la nunta, e scump, da bun”.
Acum 3-4-5 ani (nu mai stiu exact) am trecut pe acolo, parea totul de pe alta lume, desi cartierul nu era cine stie cat de schimbat. Soc: restaurantul Simplon era tot acolo, si am inteles de la cineva ca Ciri Mayer canta tot acolo, dar numai seara! Desi eram in mare graba (era pranz si trebuia sa plec repede spre Bucuresti), parca as fi ramas pana seara sa beau o bere si sa il ascult pe Ciri Mayer. Dar am rezistat tentatiei, spre rusinea mea 🙁
P.S. Am fost acum o luna prin zona si nu m-am putut abtine sa nu trec prin cartier. In locul resturantului s-a deschis un Profi. Asta nu are perdele, are geamuri mari si clare prin care se vad casele de marcat si casierele. Si atat.
Si inca ceva: Cum poate Chris Rea sa cante prea sus? Era o ironie, nu?:)
@silicon_v
Cred ca mai curand era o tristete…
@petreanu
Vlad, e vara, e cald, de ce ne pui oglinda ratarii in fatza ?!?
Revino la soricei.
Îmbătrânim şi devenim mai sensibili, Petreanu.
O să ajungem şi noi curând obiect de milă pentru ăştia mai tineri, stai liniştit. Momentan încă le mai putem sufla gagicile, dar când s-o termina şi cu asta…
da..da…voi cu aerele voastre de intelectuali grizonati 🙂
Trist şi poate nemeritat. Dar, privind la rece, aceasta este ţara, acestea sunt şansele şi variantele pe care ni le oferă. Poate nu tuturor, mai apar şi fericiţi ai sorţii, dar aşa sfârşeşte majoritatea. Să reţinem bine imaginile acestea, mulţi dintre noi le vom trăi sub o formă sau alta în câţiva ani.
L-am ascultat in aceasta seara,cu multa placere ,pe d-l Doru Tufis.Intr-un restaurant. Nu este nimic degradant sa cante in restaurant.Oamenii l-au aplaudat,s-au simtit bine si i-au multumit.Repertoriul a fost foarte frumos.Artistul se simte bine cand prin arta lui face fericiti oamenii.