Pe 20 decembrie 1989, zeci de mii de timișoreni au ieșit în masă pe străzi, într-o manifestație masivă de protest, nemaivăzută în toată istoria comunismului din România. Muncitorii din toate fabricile timișorene, care fuseseră amenințați cu armata în ziua precedentă, au intrat spontan în grevă și au ieșit din întreprinderi, mărșăluind spre centrul orașului. Coloanelor de muncitori li s-au alăturat miii și mii de timișoreni, astfel încât, foarte probabil, la amiază oricine era valid, se putea deplasa și nu făcea parte din forțele de represiune se afla deja în Piața Operei. Imaginile sunt formidabile – o mare nesfârșită de oameni a umplut până la refuz centrul orașului. Armata și trupele MI se retrăseseră în cazărmi.
Printr-un fascinant joc al sorții, în balconul Operei fuseseră deja instalate o stație de amplificare, cu microfoane și megafoane, pentru că autoritățile încercau să organizeze un miting de sprijin pentru Ceaușescu. Revoluționarii au preluat instalația și s-au putut adresa mulțimii. Un grup ad-hoc de revoluționari a făcut o serie de cereri către regimul comunist – printre acestea, demisia lui Ceaușescu și alegeri libere, pedepsirea celor responsabili pentru uciderea demonstranților, dar și înapoierea morților pentru a fi îngropați creștinește. La acea dată, oamenii încă nu știau că morții fuseseră incinerați iar cenușa aruncată la canal, din ordinul ceaușeștilor.
În timp ce revoluționarii declarau Timișoara primul oraș liber de comunism al României, în restul țării era în continuare liniște. Presiunea pusă de regim asupra societății era în creștere. La orele serii, TVR a transmis un discurs halucinant, sumbru și amenințător al lui Nicolae Ceaușescu, care, asistat de conducerea de partid și de stat (inclusiv de Elena Ceaușescu), i-a descris pe revoluționarii din Timișoara drept „grupuri antinaționale, teroriste, fasciste… în strânsă legătură cu cercuri reacționare imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine”.
În episodul de azi al podcastului meu, despre impresia de neuitat pe care ne-a lăsat-o apariția întregii conduceri a dictaturii comuniste, la televizor, în contextul de atunci și cu amenințările respective. Acela a fost un moment conceput special ca să intimideze și să curme din fașă orice gând de revoltă din alte orașe ale României. Senzația generală a fost că Ceaușeștii se pregăteau să dezlănțuie o teroare nemaivăzută în România pe care o stăpâneau.
O precizare – m-a întrebat cineva de ce nu vorbesc mai mult în aceste episoade despre ce s-a întâmplat efectiv la Timișoara în zilele respective. Răspunsul e simplu: aceste texte nu sunt o istorie a Revoluției ci, așa cum am spus la început, doar o rememorare a experienței mele în acele zile. Articolele au apărut prima dată acum 12 ani, pe primul blog, în ceea ce se chema pe atunci „o leapșă” între bloggeri – fiecare am povestit ce ne-am amintit că trăisem. Acum ele vin și cu sunet. Deci, fiind un blog, e despre chestiuni personale făcute publice, nu mai mult.
Iată episodul:
Seria poate fi ascultată și pe Spotify, aici, și pe Podbean, aici.
1 comentariu Adaugă comentariu
Imi dau lacrimile la fiecare episod….
Va felicit pentru idee!!