Însemnări de reporter: Cronica (XV)

un guest post de Elisabeta Petreanu

A doua zi, dimineața devreme, am alergat la redacție. „Papa Rusu” nu mă „agățase” cu nimic pentru ziua aceea și nici eu nu aveam în agenda mea vreo vizită de documentare undeva pe un șantier, în vreo uzină sau într-unul din ministerele unde eram acreditată. Dincolo de bucuria pe care o trăisem la concert, sub vraja muzicii lui Bach și a măestriei celor doi mari artiști, eram fericită că păstrasem „secretul” încredințat mie, că-mi ținusem promisiunea și că, la proxima ocazie, puteam să-l privesc în ochi pe „omul” care mi-l încredințase! Eram fericită că nu cedasem impulsului facil, care mână pe orice jurnalist, de a da, musai, o știre în exclusivitate, de a dezvălui un… secret.

E drept, zilele care trecuseră de la aflarea „secretului” și până în seara Concertului nu fuseseră ușoare.”Secretul” meu putea să apară în orice zi, în oricare altă gazetă, și atunci „Papa Rusu” ar fi fost primul care m-ar fi chemat și m-ar fi dojenit: „Cum, Drăgănițo, ai știut tu că Menuhin și Oistrach vor cânta „Dublul” de Bach pe scena Festivalului și ai tăcut? N-ai înțeles că acesta era unul din marile evenimente ale Festivalului? Ahhhhhh! Ce jurnalist mai ești și tu! N-ai nivel!” În acest punct, m-ar fi privit în ochi și s-ar fi străduit să nu zâmbească, întrucât lui îi erau străine sintagmele luate din limbajul de lemn la modă (proletcultist), iar când le folosea abia-și stăpânea râsul! „Du-te și citește”! ” Învață!” ar fi spus el, privindu-mă pe deasupra ochelarilor, zâmbind fin, în colțul gurii. Nu mai spun ce impresie ar fi făcut o asemenea întâmplare în redacție! Ar fi râs pe înfundate toți reporterii iar redactorul șef n-ar fi întârziat să mă cheme și să mă ia la întrebări. Când făceai o „boacănă” peste care nu se putea trece, Alexandru Cornescu, redactorul șef, te invita în biroul său, se ridica în picioare (pentru că era foarte politicos) și te poftea pe scaun, cât era el de redactor șef. Nu te trata ca pe un subaltern! Tăcea câteva clipe, mărind astfel tensiunea clipei și apoi te invita calm, incredibil de calm: „Zi”! Dacă – surprins de simplitatea întrebării – tăceai, el continua: „Spune”. Și te invita, din nou, la fel de politicos, și de răbdător: „Zi”! Înainte de toate, el vroia să afle, chiar de la „împricinat”, totul, adică adevărul. Nu lua în seamă ce spuneau alții – pentru că erau destui care se grăbeau să… povestească, să „ciripească” în urechea șefilor – și nu numai! El te chema pe tine! Tu te pierdeai în explicații, în amănunte. El asculta calm. Apoi lua decizia. Deobicei, singur. Nu admitea sfaturile altora. Își asuma răspunderea – pentru bune, dar, mai ales, pentru rele. Că erau destule!

În cei zece ani cât am lucrat la România liberă, pe Alexandru Cornescu nu l-am văzut decât rar ieșindu-și din fire. Să iasă el pe culoare, să trântească uși, să țipe, să înjure… nuuuu! Rar se înâmpla așa ceva și atunci înțelegeam cu toții că era de rău. Când era nervos, ori nemulțumit, chipul lui devenea roșu, stacojiu aproape, privirile ochilor lui albaștri căpătau o culoare de oțel. Te privea scurt. Te tăia cu privirea. Într-o astfel de întâlnire era greu s-o dai cotită, să te lamentezi, să cauți vinovați, alții decât tine, să evoci cauze, etc., etc., etc. Nu puteai – dacă erai onest – să nu fii sincer, să nu spui „tot”! El, ca dealtfel și alți membri ai staff-ului (îndeosebi cei care făcuseră gazetărie înainte de război – și el era, cred, unul dintre aceștia) țineau foarte mult la știrile în exclusivitate, la temele, cât de cât, inedite propuse de reporteri. Ce vă mirați? Credeți că în presa comunistă reporterii nu alergau după știri în exclusivitate? Că nu exista competitivitate și exigență privind exactitatea datelor publicate? Credeți că nu era cunoscut termenul de „probitate profesională?” Da, recunosc, era presă comunistă și era supusă „sarcinilor” venite „de sus”, adică de la „Partid” și staff-ul, mai ales, care era tot timpul cu „sabia lui Damocles” deasupra capului, era foarte atent ca aceste „sarcini” să nu fie încălcate. Depindea însă de inteligența și profesionalismul său ca „disciplina de partid”, „indicațiile” să nu fie atât de evidente în gazetă. Era obediență, desigur, dar se găseau „portițe” ca cenzura să fie îmblânzită iar liderii comuniști, în special cei care monitorizau presa, să fie făcuți să înțeleagă că acele articole critice din viața socială și economică (opuse spiritului triumfalist promovat de Partidul Comunist) publicate mereu în paginile ziarului România liberă, nu răsturnau regimul comunist (Doamne feri!) ci dimpotrivă (li se spunea) contribuiau la asanarea societății de… racilele moștenirii burgheze! Ha, ha, ha. Am trăit astfel de împrejurări, nu le-am uitat! Iar România liberă, era, în acei ani – grație profesionalismului și inteligenței staff-ului său – o astfel de gazetă și trecea printre Scilla și Caribda, cu spaimă pentru fiecare număr de gazetă, pentru fiecare articol publicat, pentru fiecare semnătură. Nu se știa niciodată ce putea aduce „ceasul”, „ziua de azi” ori „ziua de mâine!” Nu se știa niciodată cum „citea” cenzura un articol, cum interpreta ea (printre rânduri) mesajul lui.

Acum, să ne întoarcem la experiența mea inedită, privind „Dublul” de Bach.

În climatul de atunci al redacției, pierderea exclusivității unei astfel de știri cum era „Dublul” de Bach cântat de Menuhin și Oistrach la București n-ar fi fost trecută cu vederea. Dar nici lansarea în gazetă a unei „dude”, adică a unei știri false. Sigur m-aș fi ales cu o sancțiune – o amendă și o notă la „gazeta de perete”, cu prestigiul profesional (la care trudeam din greu) șifonat! Sau chiar cu desfacerea contractului de muncă și eliminarea din presă pentru totdeauna! Ceea ce, pentru mine, care eram la începutul meseriei de gazetar, pe care o iubeam mai mult decât orice pe lume, ar fi fost o catastrofă! Eram, cum se spune, pe „muchie de cuțit”! Dar, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Pentru că directorul OSTA păstrase, el însuși, „secretul”, nu „suflase” nimănui știrea! Avusese încredere în mine! Iar eu, la rândul meu, îmi respectasem promisiunea. Deci – îmi spuneam eu – izbândisem. Reușisem să țin sub control teribilismul profesional care pândește la tot pasul pe orice jurnalist. Cu atât mai mult când este tânăr. Iar eu aveam atunci cu puțin peste 26 de ani!

Așadar, cu bucuria în suflet și cu mintea limpede, eliberată de stresul pe care-l suportasem (tăcut) mai bine de două săptămâni, am intrat în birou și m-am repezit la pachetul cu ziare. Miroseau încă a cerneală tipografică. Ia să vedem – mi-am zis – răsfoind de zor gazetele aflate pe masă, ce scriu dragii noștri cronicari care – indiferent de domeniul despre care scriau, muzică, teatru, film – aveau câte ceva de zis.

Am fost oarecum dezamăgită să constat că România liberă nu publica o cronică a Concertului cu „Dublul” de Bach din seara precedentă. E drept, ziarul publica cronica lui Hoffman la Recitalul Menuhin care avusese loc la Ateneu, în ziua de 17 septembrie. Dar pentru mine acesta era un alt eveniment, cu o altă semnificație decât „Dublul” de Bach. Așa dar, trebuia să mai aștept o zi, ca să aflu impresiile și aprecierile unui cronicar muzical calificat, precum era Alfred Hoffman. O zi. Eram extrem de curioasă să văd cum un cronicar muzical experimentat și exigent precum era Alfred Hoffman receptase momentul culminant al Concertului din 18 septembrie 1958, acel fabulos „bis” cu „Dublul” de Bach!

Dar, mai întâi, câteva cuvinte despre Afred Hoffman.

Ca jurnalist, la România liberă îl știam, din vedere, pe Alfred Hoffman, „Fredy”, cum i se spunea în redacție. Era colaborator și venea rar, adică numai atunci când scria cronici muzicale. Le scria acasă, venea, se ducea la „dactilografe”, lăsa textul și pleca. Dacă, întâmplător, erai pe culoar, trecea pe lângă tine, cu silueta lui „dodoloață”, specifică celor care stau mult pe scaun, la masa de lucru, se culcă târziu, mănâncă noaptea, că altfel nu pot adormi, și mai au de purtat și vreo moștenire genetică. Trecea fără să te vadă, ca și când ar fi fost „cu capul în nori”. Saluta întotdeaua, grăbit și politicos. Era un cronicar muzical prolific. Semna în multe publicații cronici muzicale, scria studii pe care la publica în revistele de specialitate sau în volume colective dedicate, Monografii, Culegeri de studii, etc., etc. Și chiar și note scurte pentru copertele unor discuri, acele „prezentări” succinte despre operă, compozitor și interpret, adevărate „bijuterii” editoriale accesibile marelui public iubitor de muzică. Alfred Hoffman nu agrea (și nu practica) stilul sibilinic al altor cronicari muzicali. Nu scria „sec”, tehnic. Îți plăcea să-l citești. Iar cronicile lui erau o încântare, prin bogăția informației, prin acuratețea și seriozitatea aprecierilor și pertinența opiniilor formulate. Această constatare am făcut-o și în zilele Concursului și Festivalului, citindu-i cu atenție cronicile de la concertele simfonice, inclusiv pe cele de la probele unor concurenți participanți la cele trei secțiuni ale Concursului de interpretare. Reiterez această constatare, acum, după mai bine de o jumătate de secol, când recitesc cronicile lui consacrate acestui mare eveniment din viața României postbelice și rezist cu greu tentației de a nu consemna aici titlurile cronicilor lui consacrate evenimentelor muzicale ale Festivalului și Concursului George Enescu. Erau zile în care România liberă publica zilnic și câte două cronici muzicale semnate de Alfred Hoffman. Unele cu pseudonimul Horia Albulescu. Sunt sigură (deși n-am niciun indiciu concret) că și acestea erau tot ale lui, întrucât România liberă nu avea un alt cronicar muzical acreditat la Festivalul Enescu. Aproape că-mi dă târcoale ideea să scriu un articol despre Alfred Hoffman – cronicarul – la Festivalul George Enescu. Așa cum mi-a dat târcoale ideea să scriu un articol despre Ilie Bâlea – cronicarul muzical al Revistei Tribuna din Cluj la Festivalul George Enescu – după ce am citit (recitit de curând) articolele, interviurile și reportajele sale de la Festival. Precizez că Ilie Bâlea a fost singurul cronicar muzical acreditat la Festival care a publicat o cronică în revista Tribuna din Cluj despre premiera Operei Oedip, după ce liderii comuniști de la București au decis cenzurarea spectacolului dirijat de Constantin Silvestri. Era, desigur, o sfidare subtilă a autorităților comuniste. Ilie Bâlea a ales soluția inteligentă, cea mai inteligentă pentru acel moment, de a scrie o cronică despre spectacol, despre performanțele artistice ale interpreților de mare clasă pe care-i avea atunci Opera Română din București, despre realizarea de excepție a lui Constantin Silvestri, dirijorul spectacolului. O cronică, să-i spunem tehnică! El nu a suflat un cuvânt despre semnificația filozofică a Oedipului enescian, semnificație care-i speriase de moarte pe liderii politici comuniști de la București, pe culturnicii și politrucii care aplicau cu obediență „indcățiile” lor. Și a publicat această cronică, asumându-și toate riscurile. El, și gazeta Tribuna din Cluj care o publica! Acest curaj această, inteligență profesională a lipsit gazetelor din București. Ele au tăcut mâlc! Și dacă voi scrie despre Alfred Hoffman și Ilie Bâlea, în mod sigur voi scrie și despre Eva Molho, colega mea de la România liberă și ea acreditată la Festivalul și Concursul „George Enescu”.

Sunetului arzător, plin de tensiune al lui Menuhin îi răspundea tonul mai blând cu inflexiuni grave, catifelate al lui Oistrach. Și vocile instrumentelor se contopeau într-o armonie sublimă.

Împreună cu Eva Molho, Alfred Hoffman alcătuise un „tandem” redutabil cu care România liberă trecuse cu brio prin „maratonul” publicistic determinat de dorința (și ambiția) de a reflecta, în modul cel mai profesionist posibil, acest mare eveniment muzical. Urmărind frecvența aproape cotidiană a cronicilor de concert semnate de Alfred Hoffman în zilele Festivalului și Concursului, nu poți să nu te întrebi: când își scria el cronicile? Dimineața în zori sau venea noaptea la redacție? În fine!

E dimineața devreme. Redacția e aproape pustie. În biroul meu, pe masa de lucru, ca de altfel în toate birourile redacției, „setul” cu toate gazetele (puține) care apar la București. Au un miros puternic, dulce acrișor, de cerneală tipografică, mai suportabil decât cel din tipografie și de la „rotativă”, unde se amestecă cu mirosul de ulei și fier încins și unde plutește un aer greu, îmbâcsit, înnecăcios. Știu cum e acolo! Am fost de atâtea ori, în nopțile de „cap limpede” pentru a verifica mersul tirajului, menținerea calității cernelii tipografice, a paginilor tipărite și, mai ales, pentru a controla dacă în procesul de tipărire cineva, cumva… nu făcuse vreo intervenție, vreo modificare… nedorită, reacționară, criminală (Doamne feri!) etc., etc. Acolo, în tipografie, în subsolul mastodontului imobiliar „Casa Scânteii”, nu sunt ferestre. Și majoritatea linotipiștilor și „culegătorilor” (parcă-i văd, în halatele lor, care au fost cândva albastre sau gri iar acum au devenit atât de ponosite încât cu greu le mai ghicești culoarea inițială) slabi, cu figuri cadaverice și, majoritatea, fără dinți. Din cauza aerului îmbibat cu vapori de plumb, se îmbolnăvesc de tineri, de boli profesionale specifice, astfel încât puțini mai ajung la pensie! Ați văzut vreodată un tipograf suferind de „boala plumbului”? Nu, nu – acum nu vă povestesc! E prea dureros! Poate altădată! Oricum, cei care citesc dimineața ziarul nu știu nimic despre toate astea!

Deschid România liberă din ziua de 20 septembrie 1958 și găsesc repede, titrată cu eleganță, și plasată într-un loc vizibil în pagină, ca orice material important în economia ziarului, cronica lui Alfred Hoffman. Caut cu înfrigurare să văd dacă a scris despre momentul de maximă emoție al serii, când maestrul George Georgescu a anunțat ceva ce până atunci nu fusese comunicat publicului, adică fusese un „secret”, un „secret” care-mi fusese încredințat mie cu câteva săptămâni în urmă, într-un birou directorial din Calea Victoriei, și pe care eu îl păstrasem cu strășnicie: „Dublul” concert de Bach interpretat de doi mari artiști: Yehudi Menuhin și David Oistrach. Da! Lui Alfred Hoffmann nu-i scăpase momentul pe care-l consemna astfel în pagina cronicii lui. Citiți. „Când maestrul George Georgescu – scria el – a anunțat că în seara de omagiu pentru memoria lui George Enescu cei doi violoniști de faimă mondială, Oistrach și Menuhin, vor interpreta împreună „Dublul” concert de Bach (…) emoția a făcut să se oprească respirația publicului din sală și a celui din fața aparatelor de radio. Nu era vorba de emoția superficială a amatorilor de nume mari, ci de conștiința faptului că primul Festival Enescu se ridica și mai mult, prin acest eveniment artistic, la o semnificație ce depășește cu mult momentul de satisfacție estetică imediată. Doi mari artiști ai lumii – înfrățiți sub semnul artei enesciene – iată cel mai frumos dar care putea fi făcut Festivalului, publicului nostru (…) pe calea minunată a artei”. Spre știința publicului român Alfred Hoffman amintea că „Dublul” concert de Bach era „una dintre lucările de care Enescu era foarte atașat”, că acest Concert a fost cântat de cei doi mari artiști, Enescu și Menuhin, împreună, că au realizat o înregistrare pe disc și că acea înregistrare rămâne „o mărturie grăitoare a legăturii spirituale dintre maestru și discipol”. Alfred Hoffman nu uita să amintească faptul că același concert fusese cântat de George Enescu împreună cu David Oistrach cu ocazia turneului său la Moscova din aprilie 1946. Dublul concert de Bach – scria Hoffman – „rămâne legat pentru totdeauna de tălmăcirea pură și pasionată pe care i-o imprimă, alături de partenerii săi, incomparabilul muzician român”.

Despre cei doi artiști aflați, în 1958, pe podiumul Ateneului Român, cronicarul muzical al României libere observa că Menuhin și Oistrach au atins perfecțiunea, că s-au aflat într-o continuă emoție, că a existat o „intimă comuniune sufletească” și că dialogul dintre cele două viori a fost cu atât mai elocvent cu cât personalitatea artistică a celor doi artiști este mai diferită. Prin arta lor, cei doi artiști s-au înțeles în chip fericit. „Sunetului arzător, plin de tensiune al lui Menuhin – scria Alfred Hoffman – îi răspundea tonul mai blând cu inflexiuni grave, catifelate al lui Oistrach. Și vocile instrumentelor se contopeau într-o armonie sublimă”. Alfred Hoffman considera că interpretarea de la București a „Dublului” de Bach – care s-a bucurat de acompaniamentul orchestral „direct, precis și deosebit de muzical” al Orchestrei Filarmonicii, dirijată de George Georgescu „este de o valoare unică”.

Citind aceste rânduri, mă gândeam că la cronica lui Alfred Hoffman mai trebuia adăogat doar atât: Dublul de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin și David Oistrach la București, va rămâne pentru totdeauna legat de prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu, din septembrie 1958. Nu i-am spus lui „Fredy” acest gând al meu, atunci, în 1958, Și nici mai târziu. O fac acum, cu o întârziere de peste o jumătate de secol, și, poate, că acolo, în ceruri, unde se află, Alfred Hoffman va primi cu grație propunerea mea târzie!

Post – scriptum (1)

O lună mai târziu, cei doi artiști aveau să interpreteze Dublul de Bach la Paris, la sala Pleyel, cu Orchestra RTF, condusă de dirijorul Philippe Capdeville.

Era prima dată când David Oistrach, marele violonist sovietic, apărea pe un podium de concert în Parisul postbelic. Și o făcea în compania unui mare prieten și artist: Yehudi Menuhin! Iată, după o perioadă de mai bine de 13 ani, Menuhin și Oistrach cântau din nou Dublul de Bach. Mai întâi la București, în 18 septembrie, și apoi la Paris, în 24 octombrie! Să fi fost „bisul” fabulos de la București un punct din strategia lor de marketing? Este, desigur, o ipoteză! La București se aflau, cu ocazia Festivalului și Concursului George Enescu, numeroși jurnaliști din Occident – Paris, Berlin, Londra, Viena. De asemenea mari personalități ale vieții muzicale franceze, precum Nadia Boulanger, Ivonne Astruc, Marcel Mihalovici, Monique Haas și alții! „Dublul” de Bach de la București – fie el și într-un „bis” – cântat de doi mari artiști, unul din Vest, altul din Est, era un eveniment extraordinar în viața Europei postbelice aflată sub apăsarea Cortinei de Fier. El nu putea trece neobservat și necomentat. Era tocmai ceea ce-și vor fi dorit, în mod subtil, cei doi mari artiști: să intre în actualitatea muzicală franceză cu un ceas mai devreme! Este, desigur, așa cum am spus, doar o ipoteză care încearcă să explice evenimentul-surpriză de la București, „secretul” privind interferența celor doi mari artiști în programul Orchestrei Filarmonice din București sub conducerea maestrului George Georgescu, altfel, un program alcătuit cu mult înainte, aprobat de Comitetul de organizare a Festivalului și Concursului George Enescu, un program comunicat, cu anticipație, publicului bucureștean! Dacă va fi fost așa, „surpriza” a avut un tâlc iar „secretul” un motiv! Un motiv, nu numai artistic, ci și pragmatic!

Post-scriptum (2)

Aici se încheie ciclul „Însemnări de reporter”, consacrat unei experiențe inedite parcursă de un jurnalist – încrezător și pasionat – de rostul meseriei sale, într-un moment revelator pentru România acelor ani: Festivalul și Concursul Internațional George Enescu. Revelator pentru climatul existent, marcat de rigorile Cortinei de fier, infestat de politică și ideologie. Revelator pentru ceea ce acest eveniment muzical, primul în viața României postbelice, demonstrase: că era posibilă o deschidere, o reîntoarcere a României spre Europa! În „înghețul” determinat de „războiul rece”, de Cortina de fier, prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu din septembrie 1958 a fost ca o fereastră deschisă spre valorile europene. Iar muzica, muzicienii, au fost primii care au deschis această fereastră. Și vor continua s-o deschidă, pas cu pas, de la o ediție la alta, cu dârzenie, cu perseverență și inteligență profesională, fiind flexibili, atunci când lucrurile erau e cale de a „îngheța”, fiind subtili când trebuiau să convingă, să învingă cenzura, imperativele politice și ideologice care au funcționat fără greș! Astfel au putut fi traversate (dacă nu învinse) dificultățile, opreliștile, cele mai grave fiind cele pecuniare, create de liderii politici comuniști aflați la guvernare. Această „fereastră” se va deschide larg după căderea sistemului comunist. În România – și nu numai.

Mulțumesc fiului meu, Vlad Petreanu, pentru excelenta idee de a găzdui aceste „Însemnări” pe blogul domniei sale – într-un moment foarte dificil pentru noi toți: carantina impusă de COVID-19. Pentru mine, această carantină a însemnat Arhive și Biblioteci închise, întreruperea contactelor cu oameni dedicați cercetării, precum sunt documentariștii și operatorii serviciilor de deservire ale acestor instituții fundamentale ale culturii române, cărora le aduc mulțumiri și o grațioasă reverență pentru profesionalismul și dăruirea cu care-și fac meseria, pentru solicitudinea acordată fiecărui cercetător, indiferent de prestigiul, de valoarea sau… vârsta sa!

Pentru mine, carantina impusă de COVID-19 a însemnat stoparea – temporară – a unui proiect de suflet precum este cercetarea primei ediții a Festivalului George Enescu din septembrie 1958. Îndeosebi a ceea ce s-a întâmplat dincolo de podiumul de concert, dincolo de lumina reflectoarelor. Adică – a culiselor lui! Iată de ce publicarea acestor însemnări a fost – și pentru mine – ca o fereastră. O fereastră spre dialog. O fereastră spre comunicare, cu oameni fel de fel. Le-am răspuns tuturor, cu promptitudine și bunăcuviință, cu bucurie și cu prețuire pentru opiniile exprimate! Cu admirație pentru interesul lor pentru un timp care, iată, a devenit istorie. Îi aștept cu mult drag la proxima ocazie! Căci aventura mea în fabulosul, necuprinsul, imprevizibilul spațiu on-line – va continua! Acum, veți spune, cu ironie sau ridicând din sprânceană, că dacă am prins gustul dialogului virtual, al dialogului cu interlocutori cu mască, nu masca impusă de COVID-19, ci aceea a pseudonimelor, îmi este greu să ies din cursă! Da! Așa este! Pe curând, cu un nou serial care se va intitula: Pactul cu diavolul!