Legea indigestiei financiare

Cu două săptămâni în urmă, preşedintele României declara la Cotroceni că instabilitatea monedei naţionale este determinată de politicienii care confundă bugetul de stat cu cel de campanie electorală. Pentru că aluzia la legea de mărire a salariilor profesorilor era poate prea subtilă pentru unii, preşedintele a zis direct: „lipsa de responsabilitate (financiară, economică – n.m.) va afecta exact pe cei pentru care se clamează acum grija… profesorii… pensionarii… funcţionarii publici!”.

Două săptămâni mai târziu, preşedintele a promulgat legea în cauză. 

Nicăieri în economia reală nu primesc toţi salariaţii unei firme, în masă, o creştere de 50%, şi încă în timp ce crizei economice de-abia îi cresc colţii. Eu n-am auzit de aşa ceva niciodată în mediul privat, şi lucrez la patron deja de 18 ani. Nicăieri nu se poate întâmpla aşa ceva, cu excepţia sistemului de stat în România de dinaintea alegerilor.

Când îl aud pe preşedintele Traian Băsescu povestindu-ne de „unanimitatea” din Parlament şi de „voinţa clasei politice”, mă-ntreb cum de a devenit, pentru domnia-sa, Parlamentul o instituţie credibilă şi clasa politică o companie onorantă. Până acum câteva luni, Parlamentul şi clasa politică (excepţie făcând PDL, evident) erau o adunătură de asasini morali. Ţara trebuia guvernată din Piaţa Universităţii, vă mai amintiţi.

Mă rog, era şi acela un punct de vedere. M-aş putea obişnui cu un preşedinte împotriva tuturor, dar nu pot înţelege un preşedinte-politician care se-nvârte, titirez, prin Palatul Cotroceni după cum îi ies la numărătoare voturile.

Să nu-şi închipuie nimeni că Traian Băsescu suferă nespus pentru salariul cuiva în ţara asta. Anul trecut, când Guvernul a mărit pre-electoral valoarea punctului de pensie, preşedintele a refuzat să promulge legea fără precizarea completă a surselor de finanţare. „Parlamentul se plasează în afara legii”, spunea atunci dl. Băsescu într-un interviu pentru Realitatea TV. 6 luni a tot trebuit să facă Guvernul precizări. Ce s-a schimbat în toamna asta? A, mai e o lună până la alegeri. Uitasem. Asta explică tot.

Sigur că profesorii sunt plătiţi de mizerie, mai ales debutanţii. 700 de lei net sunt un salariu mizerabil în România. Da, trebuie să crească. Da, dar nu deodată şi, mai ales, nu acum.

Preşedintele spune că mărirea va aduce oameni talentaţi în sistem. Sigur că da. Mai spuneţi-ne despre marmote. La 7 milioane nu vine nimeni, dar la 10 se vor călca în picioare. În imaginaţia dlui Băsescu, om care a lucrat toată viaţa numai la stat, faptul că 3 sindicalişti au semnat, în schimbul unei sacoşe cu bani, „o strategie” de creştere a performanţei în învăţământ, asigură şi atingerea performanţei. Îmi pare rău, dar aceasta e ori o dovadă de naivitate, ori de rea-voinţă… ca să nu spun mai mult.

De fapt, povestea e tragic de simplă. Sunt 300.000 de profesori în ţara asta. Puneţi şi familiile şi, cine ştie, vorbim poate despre jumătate de milion de voturi aici. Mai adăugaţi şi speranţele altor bugetari şi poate că Traian Băsescu va avea, în sfârşit, guvernul pe care şi-l doreşte.

Cinstit să fiu, mă interesează prea puţin cine va câştiga alegerile. În România, aceiaşi politicieni se rotesc pe la toate partidele, aşa că nici nu mai contează sub ce umbrelă stau. Sunt la fel de nepricepuţi şi de corupţi, indiferent de siglă.

Nici măcar nu mă deranjează că se dau pomeni electorale. Asta-i tradiţia, toate partidele au făcut-o şi-or să mai facă, toţi politicienii aruncă bani în populaţie, toate guvernele dau ceva, acolo, înainte de alegeri. E un obicei dezgustător, dar oamenii politici sunt colecţionari de atitudini dezgustătoare.

Mi-e teamă însă că, de această dată, pomana asta electorală ne va da o indigestie naţională cumplită. O să vomităm şi ultimul bănuţ în marea latrină a inflaţiei.