Legea Tăcerii în Å¢ara Nimănui*

Despre prima mea întâlnire cu un vameş nu-mi mai aduc aminte nimic.

Era vara lui ’90, aveam 22 de ani şi ieşeam din ţară pentru prima dată în viaţa mea, într-o maşină americană adusă din Elveţia, cadoul unui tată curajos pentru cele două fete ale lui. Prietena mea era la volan, iar în spate, soru-sa, cu iubitul ei. Eram patru studenţi bronzaţi, chiuind pe banchetele de pluş, îndreptându-ne spre Vama Veche cu 120 la oră. În buzunarul fiecăruia, câte un carnet verde, proba libertăţii câştigate în iarna precedentă: paşapoarte.

Dar despre cum am ajuns acolo, cum a fost verificarea actelor – prima ştampilă pe primul paşaport – cum am trecut… absolut nimic.

N-am să uit, în schimb, nimic din cea de-a doua trecere, la întoarcere, seara.

Vameşii erau prost dispuşi. Libertatea noastră dezorganizată venea cu probleme de organizare pentru ei. Mai multă muncă. Aglomeraţie. Răspunderi mai mari. Lucrurile s-au împuţit cu adevărat când eu, capul răzvrătiţilor dintr-o coloană infernal de lungă, ignorată cam o oră de miliţienii de la frontieră, am început să claxonez infernal de lung, imitat apoi de restul prizonierilor de pe şosea. Era o maşină americană, avea un claxon grav, sonor, amplu. Printre Daciile, Skodiţele şi Lăzile piţigăiate de la coadă, era ca sirena Titanicului într-un cor de mâţe trase de coadă.

Mi-am dat seama de diferenţă când din punctul de frontieră a ieşit în fugă un tip în uniformă. Furios, a început să încerce claxoanele maşinilor de la coadă. Când ne-a găsit, am crezut că ne împuşcă mai întâi şi abia apoi ne arestează. Că dup-aia a trebuit doar să demontăm filtrul de aer şi să scoatem cauciucul de rezervă de pe jantă, astea au părut mizilicuri, având în vedere alternativa. Am învăţat atunci că, la frontieră, în ţara nimănui, Drepturile nu sunt ale Omului, ci ale Vameşului, că şi legile tot ale lor sunt şi că tu eşti în proprietatea lor, cât timp vor, cum vor.

Nişte tipi periculoşi. Mi-a fost teamă de ei.

După câţiva ani, un prieten mi-a arătat încă o faţă a vameşilor. Pe atunci, amicul lucra la firma tatălui său, un importator de fructe exotice. În fiecare săptămână venea câte un camion cu portocale, sau mandarine, sau banane, iar prietenul meu trebuia să facă vama transportului, la un birou vamal din Bucureşti. Intra în biroul vameşului, care îi arunca o legătură de chei peste birou. Amicul lua cheile, se ducea la camion, lua câteva lăzi cu portocale, sau mandarine, sau banane, le punea în portbagajul maşinii vameşului, pe care o descuia cu cheile primite mai devreme, după care se întorcea în birou. Preda cheile şi primea actele semnate.

Pe vremea aceea, lucrurile erau, într-un fel, diferite. A avea o maşină era o dovadă de netăgăduit a succesului în viaţă. Maşinile erau atât de rare încât în Bucureşti încă puteai găsi locuri de parcare în centru (imaginaţi-vă asta). Ideea că aveai o maşină şi aruncai cheile aşa, peste birou, unui tip care nu era nici frate-tău, nici taică-tău, practic un necunoscut, era halucinantă, aproape ca secvenţele cu gangsteri americani care-şi aprindeau trabucurile cu bancnote de 100 de dolari. Apoi, un portbagaj de portocale, mandarine sau banane încă reprezenta o avere. În fine, naturaleţea şi umilinţa procedurii de colectare a şpăgii la vamă descria, şi ea, o lume aparte, în care legea era şi ea aparte, doar a vameşilor.

Deodată, Ţara Nimănui nu mai era la 300 de kilometri de Bucureşti.

Au mai trecut câţiva ani şi Ţara Nimănui a proliferat ca o urticarie. Deschiderea de puncte vamale a devenit una dintre cele mai prospere afaceri din România. Contra unei şpăgi „rezonabile” de 150-300 de mii de euro, „prietenii” unui prim-ministru care se credea veşnic puteau începe să vămuiască, legal, chiar în curtea casei. Şi azi, o căutare pe internet găseşte doar în site-ul Pagini Aurii aproape 100 de puncte vamale, unele care, încă din denumire, nu sunt nimic mai mult decât nişte afaceri de famiglie.

Venind la actualitate – am văzut că vameşii şi poliţiştii arestaţi din Timiş şi Caraş-Severin au fost aduşi cu elicoptere militare de transport la Bucureşti – cu plutoanele, cum ar veni. Săptămâna trecută, tot aşa, arestările de la Vama Siret s-au făcut cu autobuzul. Lucrul cel mai interesant e că nimeni nu pare, totuşi, cu adevărat surprins de amploarea arestărilor. Adică, da, presa şi oricine observă că sunt mulţi, dar nimănui nu i se pare nejustificat.

Pentru vameşi şi pentru poliţiştii de frontieră nu mai există prezumţia de nevinovăţie, pentru că toată ţara le constată vinovăţia deja de două decenii.

Mă întreb, totuşi – cum se face că, în atâţia amar de ani, nu s-a găsit nici unul, nici măcar unul care să se revolte, care să refuze furtul, infracţiunea? Cum n-a făcut nici unul un pas în faţă, să rupă tăcerea, să vorbească despre găleţile pentru mită, de exemplu, despre algoritmul împărţirii prăzii, despre capii organizaţiei?

Cât de puternică să fie această Lege a Tăcerii în Ţara Nimănui?

Interesantă diferenţă, totuşi. În Mafie, omertà se respectă de frică. În România, tăcerea este impusă de lăcomie.

_______________
*Primul titlu era „A vă mui, vămuire”, dar părea aşa, „prea pe faţă”, dacă vreţi. Pentru cine-l preferă, iată-l, totuşi.