Gods at Work – Zile americane (I)

În urmă cu un an (şi ceva) Freedom House mi-a solicitat o serie de articole despre „experienţa ta personală, dragă” în timpul bursei de jurnalism în State pe care a fost atât de amabilă să mi-o ofere. Fragmentele urmau să fie publicate, alături de altele asemenea, scrise tot de bursieri Freedom House, într-un volum care… n-a mai apărut.  M-am gândit să vă ofer vouă materialele acestea, câte unul pe săptămână, sâmbăta. Sunt destule ca să mai rămână ceva în cazul în care cartea va fi, totuşi, tipărită. Iată-l pe primul:

Watergate nu este numai o poveste despre un preşedinte corupt şi nişte ziarişti încăpăţânaţi. Watergate a stabilit standardele puterii presei. Cu Bob Woodward şi Carl Bernstein, ziariştii au căpătat o scală pe care-şi pot măsura propria eficienţă. Pe această scală, şi cea mai puternică minciună poate fi răsturnată de nişte reporteri debutanţi. Este visul de aur al jurnalismului, devenit realitate.

Şi eu, ca mii de alţi încăpăţânaţi în toată lumea, m-am hotărât că vreau să fiu ziarist după ce-am auzit de Woodward şi Bernstein.

Iar acum sunt în redacţia Washington Post, pentru un tur amabil, pe care ni-l oferă un tip simpatic, ce lucrează la Documentare. Ne trambalăm prin templul ăsta al jurnalismului de mare calibru ca o hoardă de turişti japonezi scăpaţi în Getty’s. Acolo e Biroul Metropolitan, dincolo Secţia Eveniment, uite-aici e bufetul, avizierul, Desk-ul, sunt atâtea sute de angajaţi, scoatem atâtea ediţii, atâtea pagini, bla-bla.

Mă dau deştept: „Da’ Woodward şi Bernstein unde au birourile?”. „Bernstein nu mai lucrează la noi, dar Woodward este editor, uite acolo-i masa lui”, vine răspunsul. După care: „de altfel, uite-l pe Bob”, şi-mi este arătat la 10 paşi un bărbat cu părul alb, pe la vreo 50 de ani, care stă de vorbă cu alţi reporteri, relaxat, sprijinit într-un cot.

Acest zeu al jurnalismului de investigaţie pare un tip perfect normal. Are o cămaşă albastră, cu mâneci suflecate, pantaloni bej şi o pereche de pantofi de alergătură în picioare. E bărbierit, tuns corect şi atât.

Îmi vine să mă duc să-i cer un autograf, să pun mâna pe el. Ä‚sta-i unul dintre tipii căruia îi datorez măcar profesia mea, nu?

Dar totul e atât de normal în jurul meu, încât nu pot decât să-l las în pace, pe el şi pe cei din jurul său. Woodward şi Bernstein au făcut ce nu mai făcuse nimeni până la ei, au înfrânt un preşedinte american în numele adevărului şi al interesului public. Adică au făcut pur şi simplu ce trebuiau să facă. Nu sunt vedete, sunt numai buni reporteri.

Farmecul şi puterea jurnalismului: să ieşi în evidenţă prin firesc.

Săptămâna viitoare: „Cum să îndoi sistemul”.