Changeling-ding-dong

Azi fiind vineri, mă gândesc că poate unii dintre voi veţi dori să-ncercaţi în weekend savoarea emoţiilor pe care, uneori, ni le dă cea de-a şaptea artă. Când e generoasă. Când nu, nu. Poate vreţi s-o vedeţi pe Angelina Jolie în Changeling, dacă tot vorbim despre dorinţe savuros emoţionante 🙂

Singura salvare a filmului este că-i inspirat de o întâmplare reală, dar asta n-o afli decât după ce se termină şi ajungi intrigat acasă, unde există Google. Deşi ar trebui să ştii mai bine; scenariul e atât de incredibil, încât numai realitatea ar fi putut fi aşa, ea, realitatea care bate mereu ficţiunea.

Nu sunt singurul cu problema asta, a neputinţei de a mă lăsa submers în acţiunea filmului. La Cannes, producătorii sperau ca Changeling să ia un premiu mare. Criticii au preferat alt film pentru că pur şi simplu n-au crezut că povestea ar putea fi reală, a constatat ulterior scenaristul. N-au crezut că poliţia americană, fie şi în 1928, ar putea trata astfel o femeie căreia i-a dispărut copilul. Dar… aşa a fost, am aflat după aceea. Christinei Collins (Angelina Jolie) i-a fost adus altul, la 5 luni de la dispariţie, iar poliţia pur şi simplu n-a crezut-o când a spus că nu-i al ei.

În filmul lui Clint Eastwood, Jolie munceşte mult pentru a obţine o foarte puţin credibilă mamă placidă căreia i-a dispărut copilul. Îmi imaginez că Jolie ar fi fost mai agitată dacă şi-ar fi rupt o unghie alde Brad Pitt. Eu n-am crezut-o, nu ştiu, o fi din familie, pentru că singura papară absolut memorabilă pe care am încasat-o de la maică-mea s-a-ntâmplat când aveam vreo 7 ani şi am decis să văd cum e să te dai pe tobogan la lumina lunii. Mama mai avea un pic şi deturna o flotă de elicoptere ca să mă caute. Cât despre eventualitatea de a fi primit plocon alt mic biped în locul meu… oh-lala. Nu vreţi să ştiţi.

Dar Jolie rabdă tot, oricât de absurd. „Este un film despre naşterea mişcării feministe”, au spus unii, dar nu feminismul a dat naştere sentimentelor materne, dacă-mi permiteţi. O anume lipsă de nuanţă a fiecărui personaj se simte pe toată durata filmului. Este o fisură în structura de rezistenţă a scriptului care se tot lărgeşte pe măsură ce trece timpul, până ce devine o crevasă în care cad toţi, de-a valma. Poliţistul şef J.J. Jones (Jeffrey Donovan) e corupt, ni se spune, dar pare doar constant prost de la-nceput până la sfârşit. Apărătorul femeii (nu prea)disperate, reverendul Gustav Briegleb (John Malkovich, revăzut după multă vreme), luptă moale cu sistemul, fără încordări şi fără mirări. Asasinul, Gordon Northcott (Jason Butler Harner) e singurul care te surprinde şi a cărui ultimă scenă o vei ţine minte. Din păcate, apare prea târziu pentru a mai schimba ceva.

Iar copiii din film sunt rateul decisiv. Dacă îi vedeţi, o să vă întrebaţi dacă Haley Joel Osment (AI, The Sixth Sense) sau Ross Malinger (Sleepless in Seattle) sau chiar şi nesuferitul ăla de Macaulay Culkin uitat mereu singur acasă au fost ultimii copii din Statele Unite cu atitudine naturală în faţa camerelor.

Nu vă dau cheia filmului, ar fi necinstit. Vă spun doar că, dacă tot vă duceţi, ar trebui să aveţi răbdare cam o oră până când, în sfârşit, se lansează filmul. După părerea mea, e cea mai lungă introducere din istoria cinematografiei.