(continuare de săptămâna trecută)
În tren, mă gândesc la bizareria serii. Cât de ameninţător păream, totuşi, cu o bancnotă de 100 de dolari în mână? Bărbatul acela s-a ţinut la 5 metri de mine, femeia nici n-a mai încercat să treacă pe lângă mine, s-a întors şi a plecat, pur şi simplu. Mă întreb ce e real, de fapt, mefienţa din seara asta sau zâmbetele pe care ţi le oferă necunocuţii, ziua, pe străzile oraşului?
Zâmbetele acestea, însoţite de un salut scurt, au părut până acum o regulă simpatică, un semn de încredere şi prietenie. Oriunde te duci, la orice colţ, se va găsi cineva care să te privească în ochi, spunând „hi!”, sau „hello!”, trecând apoi grăbit mai departe, de unde nu se va mai întoarce niciodată pentru a te mai vedea vreodată. O atitudine de neimaginat într-un Bucureşti ursuz, în care nici măcar vecinul meu de etaj nu reuşeşte mai mult de o bolboroseală când trecem unul pe lângă celălalt dimineaţa, în parcare. În America, această permanentă intersectare cu oameni binevoitori, deschişi, îmi face plăcere, mă face să mă simt aproape acceptat într-o comunitate pe care încă n-am apucat s-o cunosc. De ce, atunci, rezerva de astă-seară?
De fapt, când schimbă trecătorii, între ei, dovezi de încredere, simpatie şi bunăvoinţă? Când rolul pe care-l joacă, ziua, este evident. În zonele de birouri, când eşti la costum şi cravată, sau când traversezi strada şi te ciocneşti de un necunoscut care dă fuga să-şi ia prânzul în pauză, sau în parc, când citeşti o carte pe o bancă, sau seara, când revii de la lucru şi apuci pe străduţe, legănându-ţi servieta la sfârşitul unei alte zile de muncă. Sunt ipostaze recognoscibile, legitime. Eşti doar un alt tip care-şi vede de treabă. Eşti formal şi, în consecinţă, safe.
Ieşi din acest formalism general şi vei face cunoştinţă cu izolarea. Un tip cu o hârtie de 100 de coco agăţând trecătorii într-o staţie de metrou e o ciudăţenie, fie el în mod evident, prin haine, accent şi atitudine, un străin, deci unul care nu înţelege că a încălcat convenţiile, chiar cu bune intenţii. Puneţi un american la Unirii, în aceeaşi situaţie. Nimeni nu-l va ignora, nici trecătorii şi, cu atât mai puţin, tâlharii. Oricum va interacţiona cu cineva, spre binele sau spre răul său. Acasă, străinii atrag, le sunt iertate neîndemânările. Dar noţiunea de „străin” în State e relativă. Până în urmă cu 200 de ani, toţi erau, mai mult sau mai puţin, străini, aşa că nimeni nu poate folosi această scuză. Străinii se adaptează rapid sau se auto-exclud, iar zâmbetele şi mefienţa impun şi ele asta. E loc şi pentru ciudaţi, în Statele Unite, dar să stea la locul lor, mai departe.
În fond, e o ţară cu mult spaţiu.
Săptămâna viitoare: „Procedurile vieţii”
12 comentarii Adaugă comentariu
CITATUL NUMARUL 1: Ştii ceva, s-a descoperit că e o chestie genetică. La fel ca şi cu homosexualitatea, nu e o alegere. Pur şi simplu aşa suntem noi, fumătorii, condiţionaţi geneticâ€. E o gogoaşă cât Capitoliul, dar are efect. În câteva zile, povestea se răspândeşte, nimeni nu verifică stupizenia. Asimilat cu homosexualii, acum primesc chiar zâmbete încurajatoare când sunt văzut la fumat.
CITATUL NUMARUL 2: Ieşi din acest formalism general şi vei face cunoştinţă cu izolarea. … E loc şi pentru ciudaţi, în Statele Unite, dar să stea la locul lor, mai departe.
Ce tie si cu americanii astia dom`ne !!! Uneori ma intreb de ce mama dracului nu circula ei pe stinga ci englezii.
CE ITI ESTE SI CU AMERICANII…. (erata)
Editarea nu functioneaza la mine desi amicii imi spun ca da. Probabil e de vina rabla mea de computer. Scuze pentru deranj.
Mariane, majoritatea americanilor nu mai cred demult că homosexualii sunt nişte „ciudaţi”, de acolo gluma cu inevitabilitatea fumatului pentru fumători 😀
Asa a fost si cand am fost pentru prima data in Elvetia. Mai aveau putin si ma luau in brate (e vorba de zona franceza, Lausanne), insa cand am avut nevoie sa schimb nise bani si nu eram in apropierea unui automat fugeau ca de ciuma. Mi-a explicat politistul de proximitate (care cunoaste si este amic cu toti stabilii din aria de competenta) ca sunt speriati de cand tot romanii le-au facut fenta cand sub pretextul de schimb de moneda si cu harta mascand portofelul victimei le furau acetora toate bancnotele pe care le aveau. Deci nu trebuie sa judecam fara sa avem toate datele problemei.
„Ieşi din acest formalism general şi vei face cunoştinţă cu izolarea.”
Asta ti se intampla in orice comunitate – si daca faci exceptie de la imbecilitate vei fi privit cu rezerva.
O seara placuta si nu fiti formali !
Felicitari Vlad pentru scriitura!
Vezi,daca n-ar fi exista aceasta bacnota de 100 verzisori, toate aceste lucruri ar fi trecut neobservate.
Asteptam cu interes alte experiente de pe taram american.
Cineva îmi spunea că se simte bine când oamenii îi zâmbesc pe stradă în state pentru că toţi sunt amabili şi binevoitori. Eu personal m-aş simţi incomod să primesc tot la 5 minute zâmbete false şi să ştiu că oamenii gândesc cu totul altceva în spatele zâmbetului.
Julia, muţumesc, mai vin şi altele.
Inginere, prefer zâmbetele americanilor, fie ele formale, încruntărilor mizantrope din Bucureşti, chiar dacă sincere 😀
imi si imaginez un american cu o hartie de 100 de lei noi in cxentrul Bucurestiului incercand s-o schimbe. in cat timp crezi ca reuseste sa „scape” de ea 🙂
@ Vlad: stiu ca americanii privesc homosexualii ca pe ceva foarte normal. Stiu ca la ei e mai bine sa fii minoritar sau negru sau orice altceva decit „normal„. Si mai stiu ca ceea ce e normal la noi e anormal la ei. Si viceversa. De nu mai intelege nimeni cine e normal si cine e anormal.
Pina aici mai e cum mai e; fiecare avem dreptul de a ne crede „mai normali„ decit ceilalti. Problema incepe din momentul in care ei considera ca e necesar sa exporte „normalitatea„ lor in toata lumea. Si mai rau decit atit: SA O IMPUNA.
Tocmai de aceea unii (de-ai nostri) devin nesuferiti. Stiu ei cine si in ce conditii.
@ marian ->
Acum normal e oral. 😉
Pentru mine fraza-cheie a fost: „Mă întreb ce e real, de fapt, mefienţa din seara asta sau zâmbetele pe care ţi le oferă necunocuţii, ziua, pe străzile oraşului?”