Europa din America – Zile americane (VI)

(continuare de săptămâna trecută)

Există o nostalgie a Europei la acest popor de pioneri, care au în gene fuga de Lumea Veche. Trăiesc în ţara asta cât un continent, pe care nu ţi-ar ajunge 3 vieţi s-o cunoşti cu adevărat, dar sunt fascinaţi de înghesuiala şi diversitatea europenilor. Invariabil, interlocutorii mei mă pun să le povestesc despre Europa. Mă las furat de rol şi ajung să le vorbesc despre o lume ideală, în care mi-ar plăcea să călătoresc liber, aşa cum ei, spre deosebire de românii anului 1999, ar putea s-o facă chiar acum. Aglomeraţia devine brusc un avantaj. „Din oraşul meu, conduc două ore spre nord şi ajung la munte, conduc 3 ore spre est şi ajung la mare”, le încep povestea. „Dacă iau un avion, în 2 ore sunt la Roma, în 3 la Paris, în 4 la Londra. La voi, unde ajungi în 4 ore? Din Dallas în Cleveland? Şi ce găsiţi acolo?”. Le aţâţ imaginaţia, furnicăturile tuturor descoperirilor posibile. Mă invidiază, ceea mie, ca est-european fascinat de grandoarea Americii, mi se pare bizar, dar plăcut, într-un fel. Mă întreb dacă sunt cabotin, dacă am căzut în păcatul păcălirii unor copii mari. Mă salvez încurajându-i să călătorească mult, să vadă, să experimenteze, să guste şi să cunoască, să verifice ei înşişi.

Mulţi au fost deja în Europa. Majoritatea s-ar întoarce, dar Martha e o excepţie. Este soţia unui inginer aerospaţial de la NASA, pensionat acum câţiva ani, o „housewife” simpatică, ce-şi ocupă timpul cu „cercul de lectură”, „şcoala de gătit” şi alte activităţi care mie, venit dintr-o naţie preocupată încă de supravieţuire, mai degrabă decât de progres, mi se par derizorii. Martha a fost o dată în Italia şi i-a ajuns. Un sandwich în Florenţa i-a pus capac. „Mi-a adus o feliuţă de pâine, uite aşa de subţire, cu un strat micronic de unt şi o şuncă nu mai groasă decât o foaie de hârtie. Era să leşin de foame în ziua aia”, îmi spune, încă furioasă după atâţia ani.

Mă ia râsul. Diferenţe culturale insurmontabile, îi spun, mai ales în privinţa mâncării. Pentru că, într-adevăr, porţiile americane sunt gargantueşti, nesfârşite, revărsate pe hectare de farfurii, cu mai multe opţionale decât un autoturism de lux. De altfel, şocul culturalo-gastronomic este reciproc. Eu l-am încercat prima dată într-un sandwich-shop, în Minneapolis.

Săptămâna viitoare: „Filozofia salamului şi a brânzei”