Nu pentru că e uşor, ci pentru că e greu

S-au împlinit miercuri 42 de ani de la prima aselenizare. Pe 20 iulie 1969, la orele 20:17 GMT*, modulul misiunii Apollo 11 s-a aşezat în siguranţă pe suprafaţa lunară. În programul misiunii urmau 5 ore de somn pentru cei trei astronauţi de la bord, dar ei au decis să folosească acest timp pentru a pregăti pe îndelete ieşirea lui Neil Armstrong din vehicul. Oricum n-ar fi putut dormi.

7 ore mai târziu, pe 21 iulie 1969, la 02:56 GMT, Neil Armstrong a pus piciorul stâng pe solul lunar. Şi-a făcut saltul stângaci în Marea Liniştii şi a rostit faimoasa propoziţie: „un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire„.

Pe Pământ, aproape 600 de milioane de oameni de pe toate meridianele au urmărit în direct naşterea istoriei, sub forma unor imagini cenuşii, neclare, tremurate. A fost un moment epocal, şi cei care au participat îşi amintesc şi azi unde erau când s-a întâmplat**.

Triumful a fost complet, cu atât mai mult cu cât a pus capăt într-un mod formidabil unui deceniu şi chiar mai mult de înfrângeri ale americanilor în cursa pentru spaţiu.

Vă propun să reflectăm, însă, nu neapărat la momentul aselenizării, ci la un discurs ţinut cu 7 ani înainte de acest moment.

Este vorba despre explicaţia pe care a dat-o preşedintele Kennedy angajamentului ca Statele Unite să trimită un om pe Lună până la sfârşitul anilor ’60.

JFK spusese în faţa Congresului, încă din 1961, că „naţiunea ar trebui să se angajeze să atingă acest obiectiv, de a trimite un om pe Lună şi de a-l aduce înapoi pe Pământ, până la sfârşitul deceniului„.

Dar acest discurs este doar o stenogramă într-un registru al Congresului prin comparaţie cu adevărata, înălţătoarea şi vibranta chemare rostită de JFK, un an mai târziu, pe Rice Stadium, în Houston, Texas. Iată:

„Alegem să mergem pe Lună. Alegem să mergem pe Lună în acest deceniu – şi să facem şi alte lucruri – nu pentru că e uşor, ci pentru că e greu, pentru că acest ţel ne va ajuta să ne organizăm şi să ne măsurăm ce e mai bun în energia şi priceperea noastră, pentru că aceasta este o provocare pe care vrem s-o acceptăm, sau pe care nu vrem s-o amânăm, şi pe care intenţionăm s-o câştigăm!” (discursul integral, pentru pasionaţi, aici).

Nu pentru că e uşor, ci pentru că e greu… Eu mă-nfior când văd asemenea leadership inspirat şi vizionar. Mi-aş dori din inimă un lider cu astfel de fibră şi pentru naţiunea din care fac parte.

Dar care ar trebui să fie obiectivul nostru? Ce să alegem ca acţiune afirmativă, pozitivă, concretă, care ar trebui să fie acel ţel care să ne re-unească, să ne inspire, să ne redea curajul, mândria, siguranţa?

Şi cine să ne conducă spre el?

Priviţi spre pseudo-liderii României – atât spre cei în funcţii, cât şi spre cei care se pregătesc să-i înlocuiască.

Asta merităm?

Şi chiar dacă asta merităm, de ce nu ne-am schimba soarta, tocmai pentru că e greu?

____________________
*Corect e TUC (timp universal coordonat), dar zic să rămânem la GMT, că aşa ne-am obişnuit.
**Vorbeam ieri în studioul emisiunii mele de la B1 cu Victor Ciorbea despre asta – spunea că a coborât din munţi ca să ajungă într-un oraş unde se recepta programul tv pentru a vedea evenimentul.