România feudală

La Giurgiu, uciderea lui Hardy Chauncey a expus complicităţi adânci dintre autorităţile locale şi lumea interlopă din acest oraş. În peisajul politico-infracţional de aici, apărătorul lui Gypsy Gypsanu este unul dintre şefii organizaţiei locale a PSD, care a preferat să se „autosuspende” din partid decât să renunţe la contractul cu clanul Butoane. Liderul acestui grup, Octavian Grecu „Butoane”, a avut anterior ca avocat un alt politician, liberalul Dragoş Ujeniuc, la vremea respectivă deputat de Giurgiu. Actualul senator UNPR Cezar Măgureanu se lasă pupat gros pe obrajii lui cât băşica boului la chefurile clanului, după care spune, în Parlamentul României, că e vorba doar de nişte cetăţeni ai judeţului, pe care el e obligat să-i reprezinte. Că jegul din Giurgiu a devenit atât de gros încât se vede chiar şi de la Bucureşti o confirmă faptul că însuşi şeful poliţiei judeţene, Nicolae Dobrin, a fost retrogradat (şi a contestat măsura) „pentru că nu a luat măsuri de supraveghere a grupurilor care produceau conflicte stradale şi pentru degenerarea infracţionalităţii cu violenţă în judeţ”, după cum comunică MAI. Că dl. Dobrin nu mai răspunde zilele acestea nici măcar telefoanelor ministrului, dar încă e în funcţie, asta MAI nu mai comunică.

Poate că mulţi primesc cu indignare întreg torentul de probe că, indiferent de apartenenţa de partid, liderii politici şi administrativi locali gravitează în jurul interlopilor, protejându-i, reprezentându-i la procese, participând la chefurile lor şi, foarte probabil, şi la cota lor de profit.

Indignarea e bună. Revolta e bună. Dar nu e nimic nou. Lucrurile astea sunt de notorietate, sunt comune, pe oriunde prin România.

România e, de fapt, o ţară feudală, compusă din baronii, nimic mai mult, din mici teritorii aflate în stăpânirea unor satrapi locali, despoţi întunecaţi care ţin populaţia captivă în plasa propriilor lor interese.

Ideile de serviciu public, de reprezentare a contribuabililor, de slujire a comunităţii sunt poante, glume, caraghioslâcuri.

N-am obiceiul să republic texte, dar, uite, fac o excepţie. În toamna lui 2008, înainte de alegeri, Viorel Copolovici m-a rugat să răspund în scris la întrebarea dacă votez sau nu. I-am oferit un text, pe care el l-a publicat pe un site care azi nu mai funcţionează. Cred că rămâne de actualitate ce am scris atunci.

Iată textul în continuare, integral, cu precizarea că se referă la o situaţie reală şi cu convingerea că această situaţie se repetă în toate judeţele României:

– Îl vezi p-ăla cu mustaţă? Ăla-i acuma cel mai mare duşman al meu. Un şnapan, mi-a suflat filatura, a luat-o el şi-a făcut-o bucăţi. A intrat în PSD, s-a dat cu majoritatea, da’ las’că-i vine lui vremea.
– Înainte de PSD unde era?
– Cu mine la PRM, da’ eu l-am băgat în politică, că eram prieteni, l-am băgat la ţărănişti, acum 15 ani, că eram amic cu şeful de organizaţie, ne ştiam de la municipiu. Se face c-a uitat, dar fără mine nu era unde e. Las’că-i vine lui vremea…

Interlocutorul meu e vice la Consiliul Judeţean, tip greu în nomenclatura locală, cu niscaiva mici afaceri la vedere şi altele mari manevrate discret de amici obligaţi şi rude nebănuitoare. Aproape că s-a lipit de mine ca să-mi descrie cu glas scăzut bestiariul politic al acestui oraş capitală de judeţ. E uşor afumat şi se bucură de complicitatea pe care şi-o imaginează cu mine, ziarist „de la centru”. Cheful se dezvoltă haotic în sala mare a casei de cultură, trecut demult de perioada de încălzire. Dizeuza răcneşte într-un capăt cântece de pahar, tinerimea se-nvârte asudată pe ring, lumea s-a strâns pe la mese după liderii informali ai adunării, care fac bancuri fără perdea străduindu-se fără prea mare succes să pună în încurcătură femeile împopoţonate „naşă” pentru un aşa mare eveniment.

– Toţi s-au mutat de colo colo, să ştii, continuă vicele în urechea mea, trimiţându-mi un damf acru de căpşunică pe jumătate digerată. Ălălaltu’, ăla din dreapta lui, e acum la PUR, l-au dat afară liberalii, şi înainte de asta se dădea mare sculă pe la PUNR. Cheliosu’ ăla care râde tare e la democraţi de numai două luni, umblă cu toate… Ce vrei, bă?

Chelnerul stă aplecat la 45 de grade, tensionat servil, peste umărul vicelui.

– Mai aducem ceva?
– Ia zi, Vlade? Mai iei un whisky? Păi ce faci, dă-l pe gât!
– Nu, lăsaţi..
– Eeee, ia lasă-mă… Mai adă, bă, nişte whisky aiciea pentru domnu’ Petreanu. Adă şi nişte salam, brânză, cârnaţi, ceva, nu vezi? Şi debarasează, dracului. Ia să-l chemi pe Vasile, ai înţeles?
– Am înţeles dom’ preşedinte, face chelnerul, în timp ce trage firimiturile pe jos cu şervetul împăturit.

Vicele se pune din nou într-o rână, spre mine, privind peste umăr cu ură băiatul care nu mai pleacă odată.

– Deci… primarul e singurul pe care nu l-a luat nimeni. E un beţiv, uită-te la el, n-are alt prieten decât cinzeaca. Ăsta-i al treilea mandat, da’ cred că e ultimul, că dacă nu se curăţă până la anul punem pe altcineva, că nu te mai poţi înţelege cu el.
– Dar ăla de colo, ăla cu cravata aia în dungi?
– Cu ăla-i poveste lungă, Vlade. E fostul şef de Cadre, ştie tot despre toţi. A fost pe la mai mulţi, acum e şef la Buget, în Consiliu, şi a intrat şi el la liberali, mă-nţelegi? Vreau să-l iau la mine, da’ toată lumea trage de el.

Vicele se-ndreaptă un moment, cât să-şi umple paharul a şaptea oară. Stă pe gânduri… apoi se-ntoarce spre mine cu un gest brusc. Căpşunica oscilează periculos, câţiva stropi pătează faţa de masă, oricum abuzată peste puterile oricărui detergent miraculos.

– Ce zici, mai intră peremeu’n toamnă? Cum se vede de la Bucureşti?
– Păi… ce să zic…
– …că dacă nu, n-aş mai sta, am ofertă de la democraţi, ce-s prost?
– Nu cred că iese Alianţa, nu lasă PSD puterea, dom’ vicepreşedinte.
– Nu lasă pe dracu’ pesedeu’. Ce-are pesedeu’? Noi nu lăsăm! Important e să te orientezi la timp, Vlade. Dă pe gât ce-a rămas în pahar. Are acel stil profesionist de a bea cu gura larg deschisă, vinul se prăvale pe gât pe lângă un măr al lui Adam încremenit într-o deschidere primitoare.

– Când vii cu mine la mistreţ?
– N-am permis.
– Căcat, ce, crezi că ne controlează cineva? Vicele se uită fix la mine, incredul – atâta naivitate, mai rar.

****

Am fost întrebat dacă votez. Tot timpul sunt întrebat, aşa, de principiu, iar curiozităţile se intensifică în anii electorali. „Trebuie să votezi”, mi se spune cu seriozitate, „dacă nu votezi, laşi puterea cui n-o merită”. Cred că mă strâmb într-un mod cam antipatic când aud asta, dar îmi vine să vomit de-a binelea când aud celălalt argument favorit: „de-aia au murit la Revoluţie, ca să votăm”. Da, de-aia au murit, ca să-i votăm pe ăştia, nu? Să alegem între ei. Bine că sunt morţi, atunci, măcar nu mai au cum să afle ce ridicoli suntem.

Nu votez. Sunt blocat de ani de zile în hotărârea aceasta. Pe acei politicieni pe care-i cunosc nu-i pot vota, tocmai pentru că-i cunosc. Iar pe cei pe care nu-i cunosc, fireşte, nu-i pot vota.

Mi se mai spune: „alege răul cel mai mic”. Pur şi simplu, refuz să aleg între multiplele faţete ale aceluiaşi rău. Refuz să particip la acest tip de selecţie negativă.

Nu pot vota dacă nu cred în cel pe care-l susţin. Nu pot privi ipocrizia politicienilor ştiind că şi eu sunt vinovat pentru ea. Fără votul meu, poate şi-ar fi luat o slujbă cinstită, ar fi contribuit cinstit la creşterea economică. Sau, cine ştie, poate că ar fi furat, dar ar fi furat potrivit regulilor – ar fi ajuns la pârnaie dacă, hoţi obişnuiţi fiind, ar fi fost prinşi.

Nu, nu votez. Aş spune că nu deocamdată. Încă mai sper.