Regulile de fier ale limbii de lemn

Iulian ne oferă un motiv de zâmbire, citând (şi traducând) câteva titluri de presă alunecate pe podeaua udă a cine ştie cărei minţi de editor mahmur. Sunt titluri din lumea anglo-saxonă. În lumea dâmboviţeană, nimeni nu se dedică alcătuirii unei colecţii complete pentru că nimeni nu poate spera la o viaţă atât de lungă.

Titlurile ca titlurile, dar ce ziceţi de clişeele care sugrumă aproape orice paragraf în presa autohtonă? E o revărsare cleioasă de şabloane care se infiltrează molatec şi încastrează întru nemişcare biata limbă română, siluită în egală măsură la pagina-ntâi şi în deschiderea jurnalelor televizate. Autori: reporteri cu lecturi firave, editori promovaţi ca-n jocul scaunelor şi câte un redactor-şef care crede că gramatica are aceleaşi reguli precum sculptura-n slănină. Această adunătură produce şi avizează zilnic chintale de prostii.

Iată numai cât rumeguş se scurge din uzualele relatări referitoare la accidentele auto:

1. Orice accident auto este o „adevărată tragedie„. (De altfel, toate evenimentele despre care se relatează sunt „adevărate„, pentru că presa despre asta scrie şi simte nevoia să accentueze întruna: o ploaie torenţială este „un adevărat potop„, un incendiu devine „un adevărat dezastru„, un dans la discotecă nu poate fi altceva decât, nu-i aşa? o „adevărată petrecere„.)

2. Întotdeauna, accidentele rutiere se „soldează cu victime” care, invariabil, sunt „prinse în fiarele contorsionate„. Întotdeauna, victimele în chestie reuşesc minunea teleportării fără martori, noi fiind informaţi că ele „au ajuns la spital” (ca prin farmec), chiar dacă sunt uşor suferinde de „răni grave„.

3. Întotdeauna, accidentele rutiere, fiind „adevărate tragedii„, împiedică circulaţia firească pe drumul respectiv, astfel încât „cozile se întind pe mai bine de N kilometri” (unde N depinde, adesea, de starea de nervozitate a şoferilor interogaţi).

4. Supravieţuitorii „adevăratei tragedii” trec prin penultima experienţă posibilă: ei „şi-au văzut moartea cu ochii„. Aleluia, însă, fraţii mei, deoarece povestea lor este cu happy-end, iar acesta ne este vârât în ochi, ca nu carecumva să nu înţelegem că asupra lor tocmai a pogorât mila cerească: demni de caracterizarea ce le-a fost făcută, supravieţuitorii „scapă ca prin minune” de fiecare dată.

5. Orice persoană sub 14 ani care a avut nenorocul să se afle în preajmă suferă un proces de liliputanizare. Aceste persoane sunt descrise ca „micuţii, micuţul, micuţa„.

6. Cum orice are un sfârşit pe lumea asta, şi relatările respective se încheie cu o referire la braţul lung al legii care se pregăteşte să înşface vinovaţii de urechi. Indubitabil, „ancheta a demarat” precum un motor nemţesc. În cazul în care reporterul este cu adevărat curios, el a aflat chiar elemente în plus, pe care simte nevoia presantă să le împărtăşească audienţei, pe care o anunţă: „trebuie să vă mai spun„, promisiune urmată de un teasing precum antreul de-acasă de la Pantagruel: „din primele cercetări reiese„. Tot precum antreul sus-menţionatului, încheierea ne lasă înfometaţi şi nedumeriţi, sprând la mai mult de fiecare dată.

„Rămâne de văzut cum va evolua situaţia„.

LATER: Iulian Comănescu a remarcat postarea de mai sus şi propune o leapşă. Ţinta ar putea fi chiar un Dicţionar al limbii de lemn în presă, mă gândesc. N-ar fi tare?