Fabrice Muamba, căzut pe gazon, cu gura-n iarbă, muşcând pământul, este pe cale să-şi întâlnească moartea: un singur cadru, de 7 secunde, într-o lentă deschidere, pe măsură ce operatorul realizează că transmite convulsii, nu simulări, un sfârşit, nu o întrerupere.
Pentru cei care n-au urmărit ştirea: sâmbăta aceasta, în minutul 41 al meciului Tottenham Hotspur – Bolton Wanderers, Muamba s-a prăbuşit pe teren, din senin. Paramedicii au încercat să-l resusciteze pe teren, după care l-au transportat urgent la un spital din apropiere, unde fotbalistul a ajuns în stop cardiac şi în comă. Medicii au avut nevoie de două ore pentru a-i reporni inima.
Muamba e acum mai bine, respiră singur şi chiar şi vorbeşte puţin. S-a întors din morţi.
Asta e ştirea. Eu vreau să vă spun ceva despre cadrul de 7 secunde care-l arată pe Muamba în agonie – şi despre cele aproape 8 minute care au urmat pe stadionul din Tottenham. Iată filmul:
Ştiu că n-aţi avut răbdare. Nu se-ntâmplă nimic în filmul ăsta, nu? E lent, trenează. E moale. Lipseşte tragedia, lipseşte disperarea.
Este voyeurism fără orgasm – ne uităm ca să ne excităm, nu? Păi unde-i excitaţia aici?
Tocmai ăsta-i tâlcul. Respectul faţă de un om care se zbate – la propriu! – pentru viaţa lui.
Ai vrea să te privească sute de mii de oameni în timp ce horcăi şi te contorsionezi în spasmele morţii, cu inima oprită, în timp ce ţi se-ntunecă lumea, în timp ce-ţi bubuie adrenalina-n creier, în timp ce înţelegi, cu ultimele scântei de conştienţă, că groaza asta e ultimul lucru pe care-l vei simţi, că nimeni nu te poate ajuta, că sfârşeşti inexplicabil, la 23 de ani, cu cel puţin jumătate de secol mai devreme decât sperai?
Ai vrea să te privească sute de mii de oameni în timp ce medicii sfâşâie hainele de pe tine, îţi rup coastele în timp ce încearcă să-ţi repornească inima, îţi şterg balele, brutal, înainte să-ţi facă respiraţie gură la gură?
Ai vrea să tresară sute de mii de oameni o dată cu tine, când defibrilatorul te aruncă, sub şoc, în aer?
N-ai vrea. De-aia şi trenează transmisiunea. Din respect.
Dar, în spatele încetinelii filmului, un ocean de semnificaţii.
Sinopsisul celor 8 minute ale filmului:
TC. 0.00-0.07: Muamba se zbate pe iarbă. Medicul încearcă să-l răstoarne cu faţa-n sus. În jur, jucători, arbitrul, par să realizeze că se întâmplă ceva grav. Trans înapoi, operatorul deschide cadrul.
TC: 0.15: Cadru neutru. Comentatorul anunţă că echipe medicale vin în fugă spre Muamba din ambele părţi ale terenului.
TC: 0.22-0.30 Cadru general. În plan secund se distinge grupul de medici care încearcă să-l readucă în simţiri pe Muamba. Comentatorul spune că suferinţa fotbalistului e atât de gravă încât camerele video vor rămâne la o distanţă sigură de locul incidentului. (Cum? „O distanţă sigură”? Păi unde e sângele, unde sunt grimasele, filmate în gros-plan? Unde este enterteinmentul nostru? Unde-i exclusivitatea unei morţi transmise live?)
TC: 0.43-0.55 Liniştea (liniştea!) de pe stadion este spartă de o scandare: Faaa-brice Muam-ba! Faaa-brice Muam-ba! Prim-plan cu antrenorul de la Wanderers (echipa lui Fabrice) care cere mai multe detalii.
TC: 1.00 Comentatorul spune că incidentul pare din ce în ce mai serios.
TC: 1.31 Cadru din tribune. Trei femei îşi ţin mâinile la gură, cu palmele împreunate ca pentru rugăciune.
TC: 1.38 Cadru din tribune. O femeie îngrijorată.
TC: 1.41 Cadru din tribune. O femeie îngrijorată alături de un adolescent uluit.
TC: 2.00 Comentatorul spune că, din ce vede el, paramedicii încearcă să-l resusciteze pe Muamba.
TC: 2.16 Cadru din tribune. O femeie plânge.
TC: 2.40-2.55 Pan cu public în picioare, urmat de cadru cu o femeie cu ochii în lacrimi. Spectatorii scandează iar numele lui Muamba.
TC: 2.58 Un cuplu în vârstă. Bătrâna plânge în hohote.
TC: 3.20 Comentatorul spune că nu mai e nici un dubiu acum privind seriozitatea acestui incident. El mai spune că, atunci când cineva încearcă să strige, restul spectatorilor îi cer imediat să înceteze.
TC: 3.30-5.00 Cadre generale care alternează cu imagini din public. Spectatorii scandează numele jucătorului. Prim-planuri cu spectatori, femei sau bărbaţi, uluiţi sau cu lacrimi în ochi. Toată lumea e în picioare.
TC: 5.25-5.35: Comentatorul: „Ar fi, probabil, imprudent din partea noastră să vorbm prea mult în momente ca acestea; continuă eforturile de resuscitare a lui Fabrice Muamba”.
TC: 6.00-6.25 Arbitrul încearcă să scoată echipele de pe teren. Publicul continuă să scandeze numele lui Muamba.
TC: 6.25: Explozie de aplauze pe stadion. Publicul se ridică în picioare. Comentatorul anunţă că Muamba e scos pe targă. Cadru cu grupul de medici care ies cu targa de pe teren. Publicul aplaudă. Prim-planuri cu feţe grave.
TC: 7.34-7.51: Primul fluier de la declanşarea crizei. Arbitrul pleacă la vestiare, urmat de echipe, în aplauzele a 30 de mii de spectatori. Final.
Această transmisiune de aproape 8 minute explică perfect o lume complet diferită de cea pe care suntem obişnuiţi s-o trăim. E o lume în care presa transmite fapte, nu umiliri. Respectul faţă de subiect rămâne prima regulă a acestei vechi vânători, în care presa caută mereu hrană vie pentru public.
Dar ce ziceţi despre spectatori? Meciul se juca pe stadionul din Tottenham, Fabrice era de la adversari. 30 de mii de oameni au înţeles tragedia şi au respectat lupta lui Fabrice. Cum s-a întâmplat asta? Nu din instinct, ci din educaţie. Aceşti oameni au fost educaţi să înţeleagă că suferinţa semenilor nu este şi nu poate fi un spectacol şi că, în sine, nu este subiect de curiozitate publică. Execuţiile publice sunt dezgustătoare, sub orice formă ar veni. Umanitatea e definită şi, sau mai ales, de lucrurile pe care nu le face, în ciuda instinctelor.
Pe site-ul The Guardian, unde un editor a făcut live-blogging de la meci, transmisiunea se încheie cu următoarea frază: „We’re going to end this blog now; it doesn’t feel appropriate to carry it on indefinitely while a man fights for his life.”
Nuanţele limbii engleze, aproape intraductibile: „nu simţim că e potrivit” ar fi o traducere, uşor forţată, dar poate mai aproape de sensul exprimării.
Ce regulă bună. Ce simţi că trebuie să faci, ce ajungi să faci şi ce spune asta despre tine?
44 comentarii Adaugă comentariu
Nu diferenta de atitudine a publicului de pe stadioane ma mira, asta ar fi deja o ciocnire a civilizatiilor, pusa fata in fata cu ce se intampla la noi.
Pasajul asta insa mi se pare esential: „Medicii au avut nevoie de două ore pentru a-i reporni inima”
2 ore…sunt curios cat ar fi durat in „alta parte a lumii” pana sa se invoce fatalitatea . Cer prea mult pentru un sondaj ad-hoc?
Mea culpa, am auzit azi o stire despre un echipaj SMURD care a incercat 2 ore sa resusciteze niste copii, DESI „norma” era de 45 de minute…
Superb. Frumos articol. Multumesc.
Da, aveti dreptate….Dincolo e altfel, la ei se fac altfel lucrurile si asa mai departe. Din pacate insa, nu se shcimba nimic la noi. nu se schimba nimic in noi.
La noi, televiziunile vor face in continuare rating aratandu-l pe jucator zbatandu-se pe teren si pe medici resuscitandu-l. Cat mai aproape, cat mai detaliat cat mai intim si mai visceral.
Si atunci pun o intrebare, cine ar trebui sa schimbe acest lucru ?
Si raspunsul meu din pacate e clar si trist…ziaristii. Oamenii care decid ce apare in ziare si in tv, in siteuri si bloguri.
Veti spune ca privitorii decid si ratingul vinde si ziaristii se supun acesui lucru….iar eu va voi spune ca nu aveti dreptate.
Fie si pentru simplul motiv ca daca ati avea dreptate, atunci Capatos si fundul lui Boc ar trebui sa fie litera de lege in presa. Si cel putin deocamdata nu este …
Dar pana cand ???
Cred ca totul revine la dreapta masura a bunului simt. Iar bun simt inseamna educatie, educatie sanatoasa de la nastere pana la sfarsit.
Orice extrema nu e decat o abatere de la sfanta regula a bunului simt.
Din păcate, audienţa este greşită (ştii că suporteru lu peşte de la meciul cu Steaua nu a păţit nimic).
Ar trebui făcut pliant şi distribuit pe stadioanele româneşti.
Noi suntem într-un fel, mai mult sau mai puţin, convertiţi deja :D.
Dom’ Petreanu, jos palaria pentru acest post.
Ma bucura ca incercati sa faceti putina educatie, dar cred ca marea parte a publicului dvs nu are nevoie, poate schimbati target-ul 🙂
Asta a fost bună 🙂
Este aproape ora 8 dimineata aici si articolul tau este primul de-l citesc astazi. Multumesc ….imi incep ziua cu putin mai multa incredere in specia umana …
„Nu din instinct, ci din educaţie. Aceşti oameni au fost educaţi”
Sunt de acord cu Ștefan Abageru, jurnaliștii sunt cei care decid CE și CUM apare în mass media. Ei decid CUM își fac munca, cum se raportează la sine și la public. Cât își respectă munca, familia și publicul.
Noi, publicul, reacționăm la ce primim. Unii schimbă canalul când văd mizerii, alții renunță să mai plătească pentru hârtia pe care e tipărită mizeria. Dar mulți, foarte mulți, înghit mizeria, o asimilează, și apoi se comportă ca atare, mizerabil.
Jurnalistul e ca un șef de galerie. Strigă încurajări? – publicul încurajează, atmosfera e plăcută. Strigă injurii, invective, aruncă zoaie?- publicul amplifică mizeria. Iar atmosfera devine respingătoare.
„Nu din instinct, ci din educaţie. Aceşti oameni au fost educaţi”
În teorie, şi dv., şi d. Abageru aveţi dreptate. Practica este, dn păcate, uşor diferită. N-o să intru în detalii pentru că e o poveste mult prea lungă şi complicată.
la noi televiziunile au dat in cadrul „stirilor” animatii simulate pe calculator cu momentele in care madalina manole a luat furadan, a mers prin casa, a cazut si si-a spart capul, etc… 😐
grea treaba cu educatia asta 🙁
Sincer, nu stiu ce placere perversa ar fi putut avea telespectatorul din mine insa, imi pare bine ca am reusit sa citesc articolul fara a privi inregistrarea. Mi-este frica de aducatia (precara) pe care o pot demonstra.
Aflasem de caz încă de sâmbătă, frapându-mă faptul că se spunea cu mult entuziasm că suporterii echipei adverse sunt alături de tânăr. Urmărind filmarea, am văzut exact ce mă așteptam să văd: reacția oamenilor. De multe ori, așa indirect, vezi mai bine gravitatea evenimentului.
Oamenii ăștia ne dau lecții în multe domenii, avem ochi de văzut și urechi de auzit?
Eu as incerca si o alta explicatie, dintr-o perspectiva putin diferita.
In tarile occidentale, nu numai in Anglia, senzatiile tari negative nu fac rating, dimpotriva. Experienta mea este ca cetatenii acestor tari ultradezvoltate precum Anglia, Germania, SUA, sint hipersensibilizati, anxiosi si pierduti in fatza suferintei.
Este asa de perversa situatia, incat pe strada daca este cineva cazut pe jos care pare suferind, trecatorii intorc ingroziti privirile si merg mai departe.
Foarte multi oameni din occident, suporta din ce in ce mai putin orice forma de suferinta si incearca din rasputeri sa o ignore, sa o evite unde pot.
Educatia lor se bazeaza pe cultivarea sentimentelor pozitive, orice forma de conflict este evitata, orice situatie care ar putea cauza altuia un sentiment negativ este „sanctionata” in particular si in public.
Consecinta acestei hipereducatii este din pacate degradarea relatiilor dintre oameni.
Ei nu mai sint in stare sa comunice sincer unul cu celalalt, pentru ca sint foarte atenti sa nu deranjeze, sa nu provoace neplacere sau chiar suferinta celuilalt.
In Germania daca nu-l suport pe cineva, nu pot sa-i zic pe fatza acest lucru, trebuie sa-l „protejez” si sa incerc cumva sa-l ignor. Altfel sint considerat un barbar needucat. Nu se face asa ceva, sa spui ce gandesti sau ce simti.
Daca cineva se simte prost, invata sa-si mascheze sentimentele, fata de oamenii din jur si chiar in fatza celor dragi si foarte apropiati. Pentru ca nu-i asa, nu este corect ca cei din jurul lui sa sufere din cauza ca el are o zi proasta.
Trebuie sa-i protejam pe cei dragi noua. Nu trebuie sa stie nici nevasta ce ma framanta, nici prietenul meu cel mai bun, pentru ca nu vreau ca ei sa sufere din cauza mea.
Din acest motiv, relatiile personale trec cu greu de nivelul de small talk. Ei leaga foarte rapid relatii noi (sint foarte sociabili) insa le consuma la fel de rapid.
Se simt foarte bine seara la un bar cu o persoana necunoscuta si ziua urmatoare nici nu-l saluta, pentru ca nu-l mai recunoaste.
Educatia aceasta creaza personalitati plate, fara profunzime, dependente de consum material si emotional (cat mai multe placeri si cat mai difersificate) si foarte controlabile din punctul meu de vedere, cel putin.
Uite o conversatie intre un neamt de rand, sau englez, civilizat, educat cu nevasta-sa, despre un bun prieten de familie:
Ea zice: ai auzit draga, John a fost dat afara de la servici ieri.
Si el ii raspunde: „vai ce nasol, poate ar fi mai bine sa-l lasam un timp in pace, pana isi revine…”
Mai tarziu se intilneste el cu John si zice: „vai, John, am auzit ca ai fost concediat ieri, imi pare nespus de rau. Daca ai cumva nevoie de ceva, de orice trebuie doar sa zici!”
Revenind la subiect.
Prin cenzura media practic ei nu protejeaza victima in primul rand, ci spectatorul. Insa dincolo de aceasta protectie etalata, ramane teama de a-l confrunta pe spectator – care nu doreste sa fie expus in fata suferintei altuia – cu o situatie neplacuta!
Este preocuparea permanenta, de a face si a nu pierde RATING. Pentru ca si la ei totul se invarte in jurul ratingului.
Am urmarit foarte atent filmul. Hipersensibilitatea de care vorbesc mai sus, este foarte bine prinsa in cadru.
In comparatie cu ei, sintem niste barbari imputiti. La noi se face RATING cu suferinta altora, cu lacrimi, crime, jafuri si inselaciuni.
Recunosc asta. Si mi-as dori mult sa vad mai mult respect fatza de cetateni si in special fatza de victime la TV.
Insa eu consider ca ROMANUL are inca o fire si o personalitate autentica si sincera.
Sie ceea ce ma ingrozeste este ca am putea ajunge ca si ei: niste personalitati sterpe, dezechilibrate emotional, anxioase si hipersensibile la orice sentiment negativ.
Uneori e mai bine să te gândești în pace, decât să-ți zbiere cocalarul care nu mai are răbdare să ieși din parcare, ca să poată intra el. Nu am nevoie de sinceritatea lui.
1. Nu am vazut imaginile si nici nu o sa le vizionez, dar…
2. Total de acord cu ideile din articol.
O sa spun ceva oarecum off-topic. Off-topic si nu prea. Mi-am adus aminte de faze, petrecute atat la noi cat si aiurea, in care arbitrii nu permit intrarea echipelor medicale pe teren. I se pare lu` musiu` arbitrul ca nu e cazul, ca el e specialist si in medicina. Consider ca aceast „drept„ ar trebui scos din regulament, pur si simplu, pentru ca nu o data am vazut jucatori schimbati de pe teren sau dusi cu targa, desi in prealabil echipele medicale mai ca nu l-au batut pe arbitru ca sa-i lase pe teren.
O sa-mi replicati ca asa treneaza meciurile, ca vor fi simulari. Dom`ne, daca i se pare ca e simulare sa-i dea cartonas galben, dar numai dupa ce il vede ca se ridica de acolo. Altminteri e o mare prostie, pe cuvant.
Am spus ca nu ma voi uita la aceste imagini. Sa comentati voi, va rog, cat timp a trecut de cand a cazut omul pe teren si pana au ajuns medicii la el. Si daca arbitrul acesta a facut vreun gest de genul comentat de mine sau s-a trezit la timp, multumesc.
Hopa… am ajuns la moderare…
Akismet face glume, mai incerc o data:
1. Nu am vazut imaginile si nici nu o sa le vizionez, dar…
2. Total de acord cu ideile din articol.
O sa spun ceva oarecum off-topic. Off-topic si nu prea. Mi-am adus aminte de faze, petrecute atat la noi cat si aiurea, in care arbitrii nu permit intrarea echipelor medicale pe teren. I se pare lu` musiu` arbitrul ca nu e cazul, ca el e specialist si in medicina. Consider ca aceast “drept“ ar trebui scos din regulament, pur si simplu, pentru ca nu o data am vazut jucatori schimbati de pe teren sau dusi cu targa, desi in prealabil echipele medicale mai ca nu l-au batut pe arbitru ca sa-i lase pe teren.
O sa-mi replicati ca asa treneaza meciurile, ca vor fi simulari. Dom`ne, daca i se pare ca e simulare sa-i dea cartonas galben, dar numai dupa ce il vede ca se ridica de acolo. Altminteri e o mare prostie, pe cuvant.
Am spus ca nu ma voi uita la aceste imagini. Sa comentati voi, va rog, cat timp a trecut de cand a cazut omul pe teren si pana au ajuns medicii la el. Si daca arbitrul acesta a facut vreun gest de genul comentat de mine sau s-a trezit la timp, multumesc.
Eu as traduce „nu cred ca se cade sa continui transmisia…” O formulare aproape desueta in romaneasca manelizata care ne inconjoara. O atitudine aproape necunoscuta in societatea romana contemporana.
Ma simt un dinozaur.
oricat de romantic ar fi ce spui, cred ca de fapt motivatia e alta. acolo, un proces pentru incalcarea drepturilor elementare e mult mai usor de facut si aduce foarte multe pagube. aceasta e educatie judiciara si atat.
Educaţia se face şi cu nuiaua, nu doar cu zăhărelul. Îmi dai dreptate 🙂
Sa te retragi cu pudoare din fata spectacolului had al mortii. Sa respecti boarea mortii. Doamne, in ce lume traim noi!
Voi fi al doilea comentator care va sprijini opinia lui Ștefan Abageru. Desigur, putem găsi un milion de motive pentru care presa din România este de o calitate execrabilă, iar printre ele favorit este cel ce vrea să ne convingă că publicul (cererea) creează presa (oferta) – un cât se poate de lamentabil sofism, complet insuficient pentru a justifica abandonul total al oricărui rol educativ al mass-media.
În primul rând, în marea ei majoritate, presa românească este „făcută” în cea mai mare parte de oameni inculți, la modul cel mai pe șleau spus, printre care unii de-a dreptul proști. Acești oameni decid ce apare în presă și/sau creează materialul care apare în presă, acțiuni care nu fac decât să le reflecte incultura crasă, gusturile îndoielnice și asocierea cu personaje dubioase din sfera afacerilor sau din dezgustătorul sector monden. A doua categorie predominantă (tot o majoritate, ceea ce este matematic posibil prin faptul că există conjuncție între cele două grupuri) este cea a impostorilor. Acești oameni sunt cei grație cărora avem acum un nou limbaj de lemn, probabil originar din mintea subțire a unor „știriste” angajate pe baza diametrului toracic, care mă dezgustă până la lacrimi pentru că tolerează (ba chiar se bazează) pe greșeli gramaticale! Greșeli gramaticale, domnule Petreanu, și nu dintre cele fine, scuzabile, ci din acelea grosiere, de om prost – de prostalău. Iar acest efect este îmbrățișat, adoptat, iubit.
Sectorul „quality” este ca și inexistent, ceea ce încearcă să trecă drept „quality” în România este, în fapt, firescul.
Marea, imensa problemă este că o nație are nevoie de o mass-media a sa, care reflectă realitățile sale și în care acea nație se poate regăsi. De aceea boicotul general este imposibil. Presa e o necesitate națională ineluctabilă. Nu se poate fără presă. Se poate fără presă BUNĂ, dar nu fără presă. Ceea ce presa nu înțelege este că acoperirea, satisfacerea acestei nevoi presupune niște responsabilități.
Nu mă mai uit la televizor de peste un an, pentru că nu mai pot suporta Capatoși, Nași, Ciutaci, Cetepei etc., e un mix mult prea grețos de incultură cu impostură. De fiecare dată când îmi scapă ochii pe micul ecran, ocazional, îmi amintesc de ce nu mă mai uit la televizor. Nu mai citesc ziare de și mai mult timp, cu mici și ocazionale excepții. Nu mai vreau să fiu „informat” de către presa română, refuz. Dacă ceva este suficient de important ca să mă afecteze cu adevărat (adică nu să-mi piardă timpul și să încerce mă întărâte pentru a fi de o parte sau alta în acest grotesc meci de fotbal care este politica românească așa cum o relatează presa autohtonă), o să apară „pă surse” (limbaj de lemn, dezgustător, după cum am promis). Probabil, îngropate prin grilă, mai există lecții de limbi străine. Sau alte emisiuni cu valoare culturală reală, măcar preluări și traduceri, nu doar părerile și perorațiile vreunui critic cu patru clase. Or fi. Ideea este că nu mă mai interesează, le găsesc în alte locuri.
Teza care susține că reacția publicului are la bază educația e cât se poate de corectă. Mai grav, însă, este că românii nu numai că nu sunt educați în același spirit, ci exact invers! Da, EDUCAȚI ACTIV să vâneze fascinați morbidul, monstruosul, urâtul. Țăranul fără televizor scuipa în sân și-și întorcea privirea de la așa ceva, românul modern belește bine ochii, desface berea și punga de semințe și se uită tremurând. Pentru că așa a fost ÎNVĂȚAT, în ani de zile, de către Pro TV, Antene, Prima etc., în cursa lor tâmpă spre potul banului publicitar! E greșit și laș să nu arătăm cu degetul. Nu e o crimă cu autor necunoscut. Autorii sunt la vedere. Și se observă că n-am numit tabloide, care au locul lor în orice cultură populară. Nu Libertatea și Cancan sunt de vină pentru gusturile românului, ci Pro TV, Antenele, Prima etc..
Se pot spune multe despre englezi, aș spune doar că sunt un popor care a avut inestimabilul avantaj al unei stabilități naționale pe care românii n-au avut-o niciodată. Au avut pe ce se sprijini în timp ce au căpătat o educație. Nu sunt, intrinsec, mai buni.
Avem presa pe care o merităm? Oare? Mă tem că nu, nimeni nu merită presa pe care o avem noi.
Cât adevăr!
„EDUCAȚI ACTIV să vâneze fascinați morbidul, monstruosul, urâtul.”
„așa a fost ÎNVĂȚAT, în ani de zile”
” E greșit și laș să nu arătăm cu degetul. Nu e o crimă cu autor necunoscut. Autorii sunt la vedere. ”
„Avem presa pe care o merităm? Oare? Mă tem că nu, nimeni nu merită presa pe care o avem noi.”
Sunt de acord cu tine, Sicovitol. Breasla n-a avut cine ştie ce timp să se consolideze în cele câteva decenii confuze dintre războaie, după care a fost zdrobită, la fel cu însuşi spiritul naţiunii, de comunism. N-avem anticorpi pentru josnicie şi corupţie în breasla noastră, avem doar tresăriri. Mai e mult de creswcut dar cred că jurnaliştii nu vor putea fi vreodată mult mai buni ca societatea care-i naşte. În timp, poate vor căpăta forţă de tracţiune, poate vor trage societatea după ei în zone mai morale şi mai corecte, dar, până atunci…
Felicitari pentru articolul si din gazeta de azi
Datorita acestor „executii publice” care sunt privite ca entertainment nu mă uit la televizor. Nu am avut puterea sa vad clipul. Nu am vrut! Dar l-am trăit prin cuvintele tale. Am plâns! M-am rugat!
Si da, ai mare dreptate, e nevoie ca cineva sau ceva sa educe poporul roman!
oh my gosh, eu, cum nu le am cu fotbalul, nu m-am uitat. frumos scris… pfff..
Ma gandesc ca niste televiziuni ‘ca lumea’ de la noi ar fi transmis calare de pe bietul om, de preferat bagandu-si camerele in timp ce este ‘defibrilat’, doar sa poata arata totul. Este sinistra placerea asta perversa de a transmite TOTUL si e clar o diferenta de mentalitate. Da, se stie ce se intampla, da, va tinem la curent, dar hai sa nu transmitem chiar fiecare fir de saliva de pe fata bietului om. Jos palaria.
Am vizionat clipul dupa ce am citit articolul. Cred ca e unul dintre cele mai emotionante filme pe care le-am vazut in viata mea! Durerea, teama si disperarea se citeau pe fetele celor din public. Iar aplauzele si scandarile pentru cel care se lupta cu moartea mi s-au parut extraordinar de …umane.
Petreanu… respect pentru articolul asta!
Iar filmul… pentru cine are neuroni destui, arata prapastia ce ne desparte de ei mai bine ca un documentar BBC.
Mulţumesc.
Imi pare rau ca articolul dumneavoastra e asociat cu poza unui fotbalist mort pe homepage-ul ziarului GSP.
Eh…
Uite cum intelege GSP sa procedeze dupa ce publica articolul tau http://www.gsp.ro/international/campionate/un-fotbalist-indian-a-facut-stop-cardiac-pe-teren-n-a-putut-fi-salvat-pentru-ca-la-meci-nu-era-nici-o-ambulanta-317671.html
@Sicovitol:
„Avem presa pe care o merităm? Oare? Mă tem că nu, nimeni nu merită presa pe care o avem noi.”
Da, avem presa pe care o meritam. Din acelasi motiv pentru care ne meritam si politicienii.
Presa si politica in Romania sint oglinzile in care privim in fiecare zi. Unora, nu le mai place ce vad in oglinda. Poate pentru ca nu-i mai reprezinta.
Unii sustin ca ar trebui schimbate oglinzile, pentru ca nu reflecta ce trebuie. Se discuta despre cum ar trebui sa functioneze o oglinda, si ce feature-uri ar trebui sa aiba, ca sa redea imaginea buna.
Eu cred insa ca nu oglinzile sint problema, ci privitorii.
Nu vor fi mai frumosi si destepti, daca isi schimba oglinzile. O oglinda noua, mai „evoluata” poate in cel mai fericit caz sa acopere niste riduri, sa te faca mai frumushel decat esti in realitate. Adica sa acopere problemele, fara sa le rezolve.
Consider ca politica si presa in aceasta tara se vor schimba, doar daca cetatenii acestei tari se vor schimba. Nu ajunge doar sa-ti doresti acest lucru, asa cum ai zice „ce frumos ar fi sa fiu acum cu burta la soare in bahamas”, sau „ce mult mi-as dori sa am cu 20 kg mai putin”, sau „ce mult mi-as dori ca sotia/sotul mea(u) sa ma iubeasca mai mult” nu, schimbarea se poate face doar daca ea devine o prioritate, o necesitate, o nevoie existentiala pentru tine.
De-ocamdata in Romania, exista doar o dorinta de schimbare, care se afla inca la stadiul declarativ.
Din pacate mai este inca cale lunga pana cand aceasta dorinta sa se transforme intr-o nevoie existentiala…
Nu am vazut stirea, dar am trait-o in intregime acum.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Why does my heart feel so bad?
Felicitari pentru o redare atat de reala, Vlad!