Cum au mâncat copepozii experimentul mileniului

Din ciclul „ce-au mai descoperit cercetătorii britanici”, vă prezentăm azi boroboaţa unor cercetători neamţo-indieni. În cadrul unui proiectului intitulat, firesc, Lohafex, aceşti minunaţi oameni de ştiinţă şi-au luat maşinile lor plutitoare şi s-au trambalat până în Atlanticul de Sud-Vest. Acolo au marcat o modestă suprafaţă de numai 300 kmp şi au răsturnat în valuri o cantitate deocamdată neprecizată de fier vechi (putem presupune că mărişoară, în orice caz).

Apoi, zgribuliţi în vânturile îngheţate ale locului, au aşteptat să scadă nivelul de CO2 din atmosferă, de la care trebuia să se tragă, pe cale de consecinţă, carevasăzică, o reducere a încălzirii globale. Sau cam aşa ceva.

Experimentul are totuşi un chichirez, ştiut fiind că nemţii şi indienii nu s-ar azvârli, aşa, împreună, în vastele adâncimi ale ştiinţei mediului fără un motiv. Ei bine, şmecheria e că fierul lăsat la pritocit în apă încurajează creşterea algelor, iar algele absorb şi înmagazinează CO2. Când mor, algele au lăudabilul obicei de a se scufunda, încetişor, pe fundul oceanului, cu tot cu bioxidul de carbon aferent. Evrika, nu? Ar fi suficient să ne aruncăm cu toţii fierul vechi în mare şi am rezolva nu doar problema asta enervantă cu încălzirea globală, ci şi – cel puţin în România – şi furtul de capace de canal… ştiţi voi. După care ne-am putea cumpăra liniştiţi maşini cu motoare musculoase, că ar avea grijă algele de toate fanteziile noastre. Mai ceva ca-n oceanul inteligent de pe Solaris.

Partea proastă e că Solaris e doar un roman SF iar experimentul Lohafex s-a desfăşurat aci, pe Pământ. Ce n-a mers?

Faceţi cunoştinţă cu Crustacea Maxillopoda, pentru prieteni copepozii*, o familie numeroasă de creveţi milimetrici care se dau în vânt după alge, mai ales după cele asezonate cu praf de rugină. Cercetătorii neamţo-indieni au descoperit cu oroare că întregul lor experiment a fost mâncat, la propriu, de copepozi. Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Deşi ar fi dorit, mai mult ca sigur, să pedepsească toate cârdurile alea de predatori minusculi care le-au stricat petrecerea, oamenii de ştiinţă n-au mai avut cum pentru că, la rândul lor, copepozii au fost înfulecaţi de amfipozi (Peracarida Amphipoda, pentru cunoscători). Se pare că între copepozi şi amfipozi e o duşmănie veche, iar homo sapienşii de la bordul vasului Polarstern au picat la mijloc, fraierii. Nu te pui cu lanţul trofic.

Se vede treaba că visul cu mutarea bioxidului de carbon din atmosferă pe fundul oceanelor a avut parte de o trezire bruscă.

Hm. Ce ne-a învăţat pe noi mama? Nu există chilipir, nu există minuni, există în schimb muncă şi responsabilitate pentru măgăriile pe care le facem, inclusiv în privinţa mediului. Dacă vrem să oprim încălzirea globală, trebuie să muncim pentru asta. Iar dacă n-o facem, dragilor, ne-am cam fript. Sau fiert, încă nu e clar.

____________
* corect ar fi, totuşi, copepode, nu copepozi, şi amfipode, nu amfipozi, şi germano-indieni, nu neamţo-indieni, dar acesta nu e un articol ştiinţific, nu vă lăsaţi păcăliţi.

(surse: Setback for climate technical fix, BBC; Lohafex Experiment; şi, desigur, Copepoda & Amphipoda, cu tot cu poze 🙂 )