Chiloţii statuilor

Nu ştiu ce publicitar cu sindrom compulsiv-obsesiv a avut ideea de a crea o cutiuţă muzicală vivantă în holul de la Feeria. Ştiţi melodiile cutiilor muzicale (mă rog, ca să fiu cinstit, mie mi s-a părut întotdeauna că e una singură, dar un colecţionar m-a corectat odată, înainte de a se sufoca de indignare). Picăturile acelea de sunete care vin în şirag, te-nconjoară şi dispar în aer… Şi când crezi că totul s-a terminat, balerina o ia de la capăt, şi încă o dată, şi încă o dată, până se destinde arcul complet.

Acuma, la drept vorbind, cutiuţele muzicale au farmecul lor, să nu fim răi. Eu mi-o închipui ascultându-le pe bunica îndrăgostită, coafată a la belle époque, şezând cu bărbia-n palmă, privind umed spre cine ştie ce deal de unde răsări-va iubitul călare, cu mustăcioară şi lornion… Atâta doar că bunicile mele, Dumnezeu să le odihnească, erau mai ocupate să ţină gospodăriile decât să adaste pe lângă comédii.

În fine, unele lucruri sunt amuzante cât rămân mici (gândiţi-vă la un Emil Boc de doi metri, de exemplu). La Feeria, cutiuţa muzicală a tinereţii bunicii a luat forma a trei fete vopsite-n alb, cărora le-a fost tras peste cap câte un sac larg din pânză tot albă, fireşte. Din sistemul de amplificare bubuie sunetele vibrafonului, monoton, repetitiv, obsedant. Fetele se mişcă sacadat, replicând gesturile balerinelor în miniatură din cutiuţele muzicale – dar, cocoţate pe câte o lădiţă, au mai degrabă alura unui baschetbalist travestit care tocmai a suferit o fractură de coloană.

E lume de jur împrejur. Mă apropii şi eu. Câţiva copii stau pe margine, gata s-o şteargă urlând la prima mişcare bruscă a balerinelor. Casc gura ca la târg şi mă gândesc că, totuşi, cutia muzicală autentică are măcar avantajul că se mai şi termină arcul, la un moment dat.

Culmea, sunt mai mult tătici de jur împrejur – şi ceva puştime de sex masculin. Rânjesc în grup, ignorând completamente melodia care ar putea s-o scoată din sărite şi pe Maica Tereza.

Îmi pică fisa destul de repede. Radarul meu bărbătesc funcţionează încă. Statuilor vivante li se văd chiloţii prin saci. De o deosebită apreciere se bucură o pereche dantelată ce s-a aşezat perfect pe două fese sculpturale.

În timp ce mă străduiesc să prind privirea statuii, îmi dau seama că îmi arăt şi eu dinţii cu acelaşi rânjet libidinos ca al restului spectatorilor.

Până la urmă, melodia aia nici măcar nu e aşa rea.