Concert pentru pian şi krauţi

„În fiecare marţi şi joi, la Imperium Pub – Sibiu, Str. Nicolae Bălcescu, Nr. 24, sub Volksbank (sic!) – Ciprian Oancea susţine concerte de piano-bar”, ne informează http://www.sibiu2007.ro/. „Un pianist elaborat şi neliniştit”, declamă http://www.peterexpress.ro/sibiu.doc. Joi seară, am căutat crâşma de sub banca poporului pentru a gusta neliniştea elaborată a lui Cipi.

Cipi şade în fundul unei pivniţe, la claviatura unei pianine electrice. Pentru a ajunge la el, cobori vreo 10 trepte, treci pe lângă o maşină de scris Underwood aşezată pentru decor pe un postament, o iei la dreapta pe lângă mese, păşind peste (sau pe, depinde de masa proprie) resturile unui ţambal, ce odihnesc sub un geam într-o groapă artistic luminată, cam cum vezi, în siturile arheologice ale comunei primitive, câte un craniu fără mandibulă, două tibii şi un ceaun spart (viaţa acum 10.000 de ani). O chelneriţă ce suferă, aparent, de comportament compulsiv-obsesiv se-nvârte prin pivniţă, aşează lumea, aduce băuturi şi verifică la fiecare 30 de secunde scrumiere, pahare, sticle şi pachete de ţigări.

În jurul lui Cipi sunt mesele pentru fumători. Cei care au doar viciul jazzului sunt trimişi ceva mai în spate – dar se vede treaba că market research-ul a fost perfect: la nefumători nu e nimeni, la fumători e claie peste grămadă.

Prind o masă, lângă un telefon de ebonită şi sub jumătate de trombon. De tavan atârnă, la fel de logic, un jug (fără boi, deocamdată). Lumina vine de la zeci de lumânărele – acea lumină care te face să pricepi dintr-o privire de ce bufniţele cu ochi mari au ochii aşa de mari. În faţa mea, două mese cu nemţi, 4 la una, 9 la alta. Mai încolo, o pereche de îndrăgostiţi. Restul decorului se pierde în fum.

Cipi are probleme cu pornirea instrumentului. Se agită, nemulţumit, scoate o lanternă din buzunar, caută prospectul, apasă butoane şi trage de cabluri. Un puşti – genul acela de puşti inexplicabil care înţelege cu adevărat cum funcţionează toate computerele astea – se desprinde de bar, calm ca descarceratorii la intervenţia numărul o mie, şi rezolvă impasul. Câteva acorduri fac proba. Cipi se aşează. În faţa mea, nemţii comandă un nou rând de bere „autohtonă”, prietenii ştiu de ce.

Cipi începe optimist – Mona Lisa, Mona Lisa… Uşor deranjaţi, nemţii ridică instinctiv tonul. Un „Prozit!” strigat în cor animă atmosfera; urmează râsete groase, o fi fost şi vreo glumă, presupun, dar Cipi nu pare s-o guste. Demn, îşi munceşte clapele în continuare şi atacă o piesă din repertoriul internaţional al binecunoscutului (de către generaţia 55 plus) Clayderman. Bară, nemţii n-au auzit de domnul în chestie, nici cei din dreapta, nici cei din stânga. În spate, îndrăgostiţii nu mai cunosc pe nimeni, oricum. Cipi lasă o pauză sugestivă, dar publicul nu pricepe, ceea ce-l trimite în următoarea stare: respingerea ingraţilor care nu se ostenesc să aplaude. Let It Be, Let It Be… Zero. Apoi o Nocturnă chopiniană, interpretată cu un evident tuşeu funebru, care are doar curiosul efect de a înteţi setea nemţilor. Chelneriţa mai transportă un rând şi tranzacţionează cu mişcări de scamator pahare pline pentru pahare goale. În toată rumoarea, Cipi se simte uitat de soartă şi abandonat de mamă. Strigă după ajutor: „Are You Lonesome Tonight?” Pe dracu’ lonesome, lumea se distrează copios, ca în reclama la Sprite în care e cool să te bucuri de necazul altuia. Cipi suferă ca un câine pianist închis într-o pivniţă cu nemţi la mese şi ţambale îngropate în pardoseală: „Feelings, Nothing More Than Feelings…” Fillings, More Fillings, sunt de acord nemţii, şi fac semne spre psiho-chelneriţă.

Dar, când totul pare pierdut, o şansonetă tradusă freestyler pentru pianină electrică atrage atenţia. Ciprian Oancea, pianist elaborat şi neliniştit, primeşte primele aplauze, la 25 de minute de la începerea concertului. Cipi e român, deci recunoscător când e băgat în seamă de şmecheri. În loc să le arunce nemţilor lanterna-n cap, greşeşte fatal: Fur Elise, chiar Fur Elise, direct din Nemţia pentru germanii care l-au aplaudat. Încheie cu gest de mare solist, scuturându-şi coama şi lăsându-şi mâinile să plutească peste claviatură.

Zee Germans n-au remarcat nimic. Cipi încremeneşte o clipă, apoi se ridică, face 5 paşi, deranjând vreo 3 mese, şi se-ndreaptă spre ceea ce, în această cârciumă, se cheamă „Aleea Filozofilor”, dar nu e decât un mic grup sanitar, credeţi-mă. În timp ce Cipi îşi dă frâu liber sentimentelor în singurătate, nemţii cer nota, pregătindu-se de plecare.

Până la urmă, nemţii ăştia, tot nişte krauţi. Părerea mea.