Cât stă acvariul la „ciclat”, am făcut un experiment simplu: am plecat, hoinar, prin ţară, pentru a vedea dacă există viaţă în afara Capitalei. Veste bună: nu doar că există, dar e chiar inteligentă, mult mai inteligentă. Aşadar, Bucureştiul are, de ieri, un nou atribut: m-a făcut să descopăr confortul prin absenţe.
Enter Sibiu, Capitala Europeană a Culturii în 2007, un oraş cu o grămadă de lipsuri, prin comparaţie cu locul meu de naştere. De exemplu, lipsesc încrâncenarea trecătorilor, încruntările, aerul de zombie al milioanelor de agitaţi din Bucureşti. La Sibiu am văzut chiar şi zâmbete pe stradă, ceva ce credeam că, de fapt, acasă e interzis prin lege.
Lipseşte mizeria de pe străzi. Lipsesc gunoaiele în centrul oraşului, scuipaţii pe trotuar şi chiştoacele aruncate în rigole. După multă vreme, m-am simţit din nou vinovat la gândul că mi-aş putea arunca ţigara pe jos.
Lipseşte traficul din Bucureşti, lipseşte poluarea, lipseşte praful. Un taximetrist a încercat, politicos, să mă contrazică, spunându-mi că, totuşi, sunt prea multe maşini în Sibiu. I-am replicat, cu politeţea adesea neînţeleasă a unui bucureştean get-beget, că habar n-are despre ce vorbeşte, să vină în Capitală ca să vadă diferenţa.
Lipsesc cerşetorii din intersecţii. Lipsesc asfaltările şi re-asfaltările fără rost din aceleaşi intersecţii. Lipsesc bordurile de beton şi şmecheriile din jurul acestei afaceri. Lipsesc termopanele de plastic alb, balustradele de inox, zugrăvelile ţipătoare şi arhitectura vomei, care urâţesc Capitala. Lipsesc SUV-urile de fiţe, frezele de fiţe, ţoalele de fiţe. Lipseşte Becali, desigur. Toate aceste lipsuri m-au făcut să mă simt confortabil în acest oraş.
Dar cel mai puternic m-a surprins o absenţă anume: cea a neîncrederii în străini. Nu vorbesc numai de zâmbetele, încurajările şi indicaţiile oferite străinului de oraş. Însă în Sibiu pare să lipsească mefienţa aceea care guvernează viaţa oricărui bucureştean: nu vorbi cu necunoscuţi, nu cere ajutor, că degeaba o faci, nu te lăsa păcălit de nimeni. În Sibiu este încă vremea inocenţei, din acest punct vedere.
Adică, spuneţi-mi sincer: în ce parc din Bucureşti s-ar putea întâmpla ca o bunicuţă ce se plimbă pe-nserat cu nepoţica de 5 anişori, patent înger blond-buclat cu ochi albaştri, să oprească un hăndrălău nebărbierit, cu vestă militară, bocanci jerpeliţi şi cu privirea ascunsă-n ochelari de soare, pentru a-l întreba, zâmbind: „nu vă supăraţi, domnule, n-aveţi un cuţit la dumneavoastră? N-am cu ce să tai mărul fetiţei…”

5 comentarii Adaugă comentariu
Felicitări, Vlad! Tocmai ai descoperit Ardealul. 🙂
Cu cat te departezi de „lumea civilizata” si migrezi spre satul romanesc, vei descoperi tot mai multe asemenea „lipsuri”. Constati surprins ca se da buna-ziua la orice necunoscut, ca daca esti in nevoie cineva sare sa te ajute, chiar daca nu te-a intalnit niciodata pana atunci, constati uimit ca nu trebuiesc yale la usi, ci doar o matura pusa in prag si multe, multe astfel de lucruri. Marile metropole sunt cu adevarat inchisorile sufletelor noastre. Asfalt, gaze toxice, neincredere… Acestea sunt atu-urile omului modern? Lipsi-m-as de ele!…
Impresionat si eu de Sibiu. In alta ordine de idei, scrii bine si viril. Imi place si imi place ca mereu NU sunt ultimul care ti-o spune.
Foarte bine scris blogul. Felicitari! Cred si in remarcile legate de Sibiu cu toate ca n-am mai fost demult pe acolo.
Adriana, tocmai atitudinea asta nu cred ca ajuta la nimic 🙂 Cam la fel e in orice capitala sau metropola (ti-as da un exemplu de impucitiune – New York-ul)
Vlad, am totusi o intrebare: cu termopanele albe ce-ai avut? 🙂 Cat despre plasticul din ele, eu inca n-am vazut geamuri de plastic. Am vazut din aluminiu si pvc 🙂
Pacat ca majoritatea celor care merg in lumea faina de afara (afara din Bucuresti, in Ardeal in special, dar si Banat si Maramu) nu se reintorc in patria bucuresteana cu un pic mai mula rabdare, politete, gentilete si amabilitate chiar, un pic mai multa curatenie mentala si sociala.