Cum arată o valiză nucleară

Deoarece cutiile negre ale avioanelor sunt, de fapt, portocalii, este evident că nici valiza nucleară nu arată ca un geamantan blindat, aşa cum credem noi, cei care am mai văzut câte un film cu Bond-James-Bond, acolo. E mai degrabă un sacoşoi cum găseşti pe la Niro, la chinezi.

Cel puţin valiza nucleară rusească, pe care am văzut-o la Kremlin, în anticamera sălii unde Vladimir Putin şi Ion Iliescu vorbeau despre ale lor, ca vechi foşti combatanţi pe acelaşi front anti-capitalist.

Era în 2003 şi preşedintele României vizita Moscova. Presa română spera că, în sfârşit, avea să se discute serios şi despre Tezaurul României. Presa rusă îşi dorea, după priviri şi atitudini, să se termine repede ca să se ducă şi ea acasă, la o vodcă, la un castravecior murat.

Cât despre oamenii din securitatea Kremlinului n-am a spune prea multe decât că, la fel ca orice alt militar al Estului, şi aceştia pândeau o clipă de linişte ca s-o schimbe pe-o clipă de somn, chiar şi în picioare.

Unul dintre securişti era ori norocos, ori important, ori amândouă. Şedea răsturnat pe o canapea, răscrăcănat, folosindu-şi bărbiile duble ca un amortizor pentru restul capului. Avea pleoape grele, la fel ca buza de jos, şi se lupta cam fără convingere cu gravitaţia care i le trăgea mereu în jos, spre un nani de după-amiază. Ţinea mâna dreaptă pe o geantă cu formă confuză, neagră, cu toarte solide şi niscaiva fermoare. Omul avea multe stele pe umeri, dar nu-mi pot închipui că era chiar general. Prezenţa lui cu tot gentoiul după el pe canapeaua aceea cusută cu fir de aur era oarecum stranie, dar fiecare casă cu regulile ei, mi-am zis.

Noi, ziariştii, trăgeam de timp în anticameră, aşteptând încheierea discuţiilor dinăuntru. Nu ni se dădea voie să umblăm brambura prin Kremlin, nici să transmitem ceva din biroul respectiv, nici de stat nu prea aveam pe ce sta. Plictiseală crâncenă.

Unul dintre funcţionarii ambasadei noastre stătea de vorbă cu un rus la costum. Eu m-am apropiat cu o glumă, două, ei au intrat în joc, rusul într-o engleză aproximativă, eu cu două trei haraşo şi kakaia jenşina mai ştiam. Mai mult în joacă, l-am întrebat unde-i butonul roşu. Rusul a rânjit, apoi s-a aplecat spre urechea mea şi mi l-a indicat pe grasul cu gentoiul cu o mişcare scurtă din cap: „ask zet guy”.

Aşa că m-am întors pe călcâie, am făcut doi paşi leneşi şi am prins privirea omului cu sacoşa, brusc alertat că se apropie un străin de el. I-am zâmbit a plictis, am ridicat din umeri, i-am arătat ceasul, i-am făcut un gest de somn şi omul a zâmbit şi el, în sfârşit.

Am arătat din priviri spre gentoi şi, cu ochii mari, am făcut gestul universal al detonării pe care-l învăţasem odată cu desenele animate cu Tom şi Jerry. I-am şi şoptit un „schhkabooom!”, ca să fie clar, şi i-am desenat un fum mare din braţe.

Şi, spre uluirea mea, grasul cu gentoi m-a privit îngheţat câteva clipe, apoi s-a uitat scurt în jur, a remarcat că nu e nimeni atent şi a încuviinţat din cap, scuturându-şi fericit bărbiile duble. Apoi şi-a întors privirea de la mine. Discuţia se încheiase.

Mărturisesc că l-am crezut. Nu ştiu dacă în gentoi era un diplomat din titan cu cifru şi butoane roşii sau dacă erau doar chiloţii murdari ai preşedintelui Imperiului Rus, dar pentru mine, de-atunci, valiza nucleară a oricărui preşedinte este strâns legată de un gras, colonel sau general, care doarme pe-o sacoşă neagră, aşa cum găseşti prin Niro, pe la chinezi.

Şi tot de-atunci n-am mai cumpărat niciodată o geantă de voiaj neagră.